O porcărie de la un capăt la altul, un adevărat delirium tremens. Un imn dedicat stațiunii Mamaia în care nu știe ce este mai penibil: muzica, versurile, proslăvirea prostului gust, Cabron cântând versuri electorale sau rolul Marinarului.

Mesajul este o aroganță de zile mari: veniți la Mamaia, nu există distracție mai mare “ca la Mazăre”. O stațiune a litoralului românesc definită în mod oficial drept plantația unui baron local care a luat prea în serios invitația la ridicol a lui Eliade din Oceanografie.

Dați dislike și nu embeduiți nimic, e dureros de jenant.

Uneori e nevoie de o mică scenă pentru a-ți da seama cât de mult s-au schimbat lucrurile (în bine): a intrat, a salutat, a spus că are programare la 6 (adică peste o oră) și a întrebat dacă există wireless.
– Da, i s-a răspuns. E fără parolă.
A întrebat apoi dacă poate face rost de o masă pentru a-și pune laptopul.
I s-a adus o măsuță pe care și-a așezat jucăria și a început să lucreze.

Eu priveam toată scena și nu-mi venea să cred pentru că totul se întâmpla în sala de așteptare a unui cabinet stomatologic, la Dent Estet.

Mai jos se vede cum arată acum ceea ce fusese unul dintre cele mai frumoase bulevarde din România.

sursă foto

Primăria Iași, fără nicio dezbatere publică, a tăiat teii (în jur de 70 de copaci) de pe bulevardul Stefan cel Mare din  pentru a planta în loc salcâmi japonezi. Una dintre motivaţiile pe care le-am citit spunea că “teii blocau vederea monumentelor istorice”, însă nu știu câtă incompetență (e vorba totuși despre un copac-simbol al orașului) sau alte interese se află în spatele gestului (cine știe ce firmă avea nevoie să vândă niște salcâmi japonezi).

Când am citit prima dată ştirea m-am întrebat cum de oamenii nu reacţionează, dar apoi am aflat de iniţiativa Iaşul iubeşte teii care a devenit repede o comunitate a cetățenilor care nu vor să mai înghită prostia autorităților.

sursă foto

Rezultatul și mai absurd al acestui gest ireponsabil este amenda primită – de 60.000 lei – de la Garda de Mediu, bani care vor fi plătiți de la… bugetul local.

Update: Poze din ziua tăierii am găsit aici.

Vorbeam într-un articol trecut despre perseverență și recunosc că într-ale bloggingului n-am fost perseverent și nu am fost constant.

Au fost mulți factori care mi-au scăzut motivația de a scrie mai mult și despre mai multe pe blog, iar acum, după o lună, două, cinci luni, un an, îmi dau seama că îmi lipsește. Îmi lipsește bloggingul care m-a consacrat (e mult spus, dar nu prea exagerat), îmi lipsește bloggingul care îmi plăcea ca activitate zilnică.

Acum, nu e greu de observat, nu mai găsesc multă motivație în această activitate (nu mă apuc să înșir motivele) și de multe ori, prefer comoditatea unui status pe Facebook decât mobilizarea în fața unui viitor articol pe blog.

Există totuși ceva în natura acestei activități care te împinge mai departe. Poveștile care curg, experiențele împărtășite, supărările și bucuriile, oamenii cu care interacționezi prin intermediul blogului (nu mă refer doar la comentarii), modul cum blogul te poate ajuta să îți realizezi idei și proiecte, toate acestea contribuie la o experiență de viață pe care cu greu o poți obține din altă parte.

Vreau să fac niște schimbări aici, nu neapărat pentru a reaprinde o pasiune, cât pentru a-mi continua propriul drum, oriunde ar duce acesta și, printre schimbările pe care le am eu în minte, sunt deschis și la sugestiile celor care, din când în când, mai intră aici.

Lipsa infrastructurii:
“E frumoasă zona, însă nu merită, drumul e prost, îți rupi mașina până acolo.”
Când totuși se face ceva. Un șosea, câteva pensiuni:
“Nu merită, au făcut ăștia drumul și e super aglomerat. Toți țăranii se duc acum acolo.”

Care este varianta optimă?

Mi-am dezvoltat în ultimul timp un patriotism în absență. Mi-au scăzut atât de mult așteptările încât nu doresc decât să fiu lăsat în pace de propria țară. Îmi doresc să-mi fac treaba fără deranjul unui sistem putred care se folosește de patriotismul meu pentru a-mi câștiga solidaritatea şi răbdarea

Înghit multe lucruri de la această Românie doar în virtutea faptului că împărțim aceeași limbă și aceeași geografie. Nu vreau să plec din țară, dar m-am săturat să cotizez timp, nervi și speranțe în contul optimismului propriu de care propria patrie se folosește din plin. E ca un părinte lamentabil care nu uită că – în ciuda a toate – el ţi-a dat viaţă.

A fost o vară urătă care ne-a arătat tuturor fața cea urătă a României pe care încercăm să o îngropăm sub preș. Această “dulce Românie” care a fost destul de laşă pentru a ne murdări pe toţi. Indiferent de alegeri şi indiferent de implicare sau neimplicare, aici, în această ţară, eşti murdărit şi dacă stai pe margine.

A fi un bun român – cum sper să devin cândva – e un proces de năpârlire, iar nu de acumulare şi creştere. E nevoie să năpârlesc de tot ceea ce înaintaşii mei au pus greşit în mine, e nevoie să năpârlesc de toate înfrângerile bunicilor, părinţilor şi contemporanilor. Pare paradoxal, dar ne putem alege bunicii, părinţii şi contemporanii la fel cum ne putem alege în ce Românie dorim să trăim.

Eu mi-am ales patria de la care nu am multe pretenţii şi a cărei mângâiere otrăvită vreau să o simt cât mai rar.

Dintr-un masochism de care îmi este jenă, în ultimele săptămâni, am încercat să fiu cât mai atent la situația actuală a României și îmi regret fiecare minut petrecut urmărind ştirile, dezbaterile și talk-show-urile politice.

Regretul pornește de la senzația permanentă că cineva își bate joc de tine pe față, că îți este insultată inteligența cu fiecare minciună, cu fiecare isterie și cu fiecare nesimțire care se poate petrece în această ţară şi pe ecranele televizorului. Pornind de la oameni politici, analiști, moderatori și jurnaliști.

În acest peisaj mai poţi respira din când în când, dar tabloul general invită la o lehamite păguboasă.

Am prins din mers ideea lui Robert cu al său proiect Neam Săturat de Voi, dar nu doresc să mă las invadat de starea de spirit pe care o observ la mulţi din jurul meu. Cred că o mare parte din clasa politică îşi doreşte ca oamenii să fie scârbiţi de ce se întâmplă pentru a putea fi mai puţin atenţi, iar eu nu-mi doresc o lipsă de atenţie pe care viitorul o poate sancţiona.

Pentru a nu vorbi doar de pe baricadele tastaturii şi pentru a nu lăsa loc de interpretări, mărturisesc că pe 29 iulie voi vota împotriva demiterii lui Traian Băsescu. Punct.

Într-o societate modernă, actul dreptății ar trebui să fie atât de banal și firesc încât – dincolo de circul mediatic – ar trebui să rămână doar un simplu sentiment al normalității. Cineva a încălcat legea, cineva va plăti. Echilibrul e restabilit, mergem mai departe.

În Evul Mediu, actul dreptății era unul personal la care poporul era invitat să asiste. Orice infracțiune aducea un afront regelui, cel care legitima sistemul juridic, iar acesta se răzbuna aplicând legea. În acele vremuri, legile apărau o ordine socială instituită de puterea regală.

Acum, totul este impersonal. Cine comite o infracţiune atentează la drepturile şi libertăţile celorlalţi, drepturi şi libertăţi intemeiate pe structura laică a statului de drept. Acum, e greu de imaginat o problematică a statului separată de o problematică juridică.

Când se păstrează totuşi reflexele medievale, orice aplicare a legii pare o răfuială personală între Putere şi un individ oarecare. Dacă în această ecuaţie în care individul pare nedreptăţit (doar are mai puţine pârghii decât Puterea sau Statul) adaugi şi un circ mediatic, obţii tabloul actualităţii româneşti.

Omeneşte vorbind, orice act de justiţie este disruptiv pentru viaţa oricărui individ care a încălcat legea. Este luat din mijlocul familiei şi dus în altă parte. Este o dramă umană care conţine totuşi preţul contractului social. Contract care spune simplu: dacă vrei să te bucuri de libertăţi şi drepturi, trebuie să le respecţi.

Aş dori să nu ne mai uimim când se face dreptate pentru că orice mirare publică conţine conştiinţa vulnerabilităţii domniei legii, iar de acest sentiment trebuie să scăpăm. A încălcat legea şi va plăti, nu e nimic nefiresc aici, let’s move on, mai e mult până departe.

S-a furat atât de mult în ultimii 23 de ani încât orice act de justiţie de acum a încetat să fie o victorie. Nu există nicio reparaţie juridică pentru tot răul pe care acest popor l-a trăit în ultimele decenii. Nu există ani de puşcărie pentru a compensa umilirea constantă a unei naţiuni.

E doar un început în a izola temporar – un an, doi ani – anumiţi invidizi, dar structurile rămân acolo. Cine ştie – sub acoperirea circului mediatic de acum – câte licitaţii continuă să se trucheze, câte contracte suspecte se vor mai încheia, câte şantaje se vor mai face pe holurile corupţiei?

Singura victorie va fi atenţia – dincolo de lehamite şi dincolo de orice disperări – cu care vom gestiona de acum viitorul.