Când citim o ştire de genul “Moscova se opune sancţiunilor împotriva Iranului”, atât Moscova, cât şi Iranul sunt termeni geopolitici. Reprezintă un stat, reprezintă o atitudine pe scena internaţională, reprezintă o entitate juridică, militară, politică şi economică.
Nimeni nu se gândeste că Moscova, cu cei şapte milioane de locuitori, se opune sancţiunilor.

În enuntul “Chişinăul a reluat negocierile cu Tiraspolul” nu întelegem două oraşe ca municipalităţi sau două aglomerări urbane. Înţelegem două simboluri, două state şi pozitiile oficiale ale acestora într-o anumită problemă regională sau internaţională.

Lucruri simple cu rezultate complexe, chestiuni subînţelese, dar explicate pe larg am găsit în cartea lui Klaus Dodds, Geopolitics: A Very Short Introduction.

Aici vreau să dezvolt doar două idei întâlnite în carte: problema hărţilor şi cinematografia geopolitică.

1. Hărţile sunt intrumente ale puterii şi este un lucru comun în multe ţări ca producţia şi circulaţia hărţilor să fie un monopol de stat. În state ca India sau Argentina, hărţile sunt produse de autorităţi militare.
În cazul Indiei, avem problema Caşmirului (dispută cu Pakistan), iar Argentina are o dispută cu Marea Britanie în cazul Insulelor Falkland (Insulele Malvine pentru argentieni).

Insulele au aparţinut Argentinei după câştigarea independenţei, englezii le-au luat in 1833, în anii ’80 Argentina a invadat insulele, englezii au replicat şi au invins. Acum insulele aparţin Angliei, însă chestiunea suveranităţii lor este încă în dispută.

Dacă pentru englezi, insulele sunt doar un punct strategic în sudul Oceanului Atlantic, de cealaltă parte, insulele constituie un simbol naţional. Argentinienii învaţă la scoală că insulele sunt ale lor şi reprezintă o chestiune de mândrie naţională. Orice hartă a Argentinei conţine şi insulele Malvine, iar vremea este prezentată pe posturile tv incluzând bineînţeles şi insulele în cauză.

Plecând de aici se pot face multe paralele. În cazul nostru, harta României este un simbol foarte puternic. Harta României Mari, de asemenea, este plină de semnificaţii şi este folosită de unele partide naţionaliste, de unele reviste şi organizaţii.
De asemenea, la multe posturi tv, vremea este prezentată cuprinzând şi Basarabia.

Manipulând hărţi, manipulezi percepţii.

Un caz interesant unde hărţile au jucat un rol important este Războiul Rece. De exemplu, pentru ca publicul american să înţeleagă ameninţarea sovietică, o hartă normală a lumii nu era deloc semnificativă. Nu spunea mare lucru. Arăta SUA mărginite de două oceane imense, însă la extremitătile celor două oceane (în Japonia şi Europa de Vest) America avea o prezenţă militară destul confortantă pentru siguranţa naţională.

În schimb, când avem în minte harta de mai jos, lucrurile arată altfel. Proximitatea Asiei şi a Americii de Nord îţi sare în ochi. Uniunea Sovietică pare mai apropiată de SUA, iar ameninţările sunt mai mari.
Ţinând cont că rutele bombardierelor şi a rachetelor intercontinentale ruseşti în caz de război total cu SUA erau pe deasupra Polului Nord, toate percepţiile şi strategiile trebuiau conturate în această direcţie. (În nordul Canadei este amplasat şi acum un sistem complex de radare întins pe mii de kilometri pentru a avertiza şi a monitoriza.)

Un alt caz interesant îl reprezintă strategiile militare americane după 9/11. Un strateg american, Thomas Barnett, a observat că ţările cu care America are probleme sunt ţările cel mai puţin conectate la economia globală, implicit ţări cu democraţii instabile sau inexistente.
Harta a devenit foarte populară la Pentagon şi pentru că este simplă.
Avem un centru şi avem o periferie care nu este integrată. În această periferie sunt produşi teroriştii, aici avem toate ţările instabile politic şi economic, în această periferie există cele mai multe din resursele planetei. Astfel, aici ar trebui să se concentreze eforturile SUA.
Miza ar fi, după Thomas Barnett, cum pot fi acele ţări integrate în economia globală (comerţ liber, investiţii străine etc.) şi cum pot ele adera la valorile democraţiei.

Mă opresc aici, căci m-am întins, însă voi reveni cu o analiză proprie dintr-o perspectivă geopolitică a filmelor cu James Bond şi a industriei cinematografice, în general.

Am început cu Andrei un proiect audio de conversaţii libere. După cum veţi putea asculta mai jos (prima parte), totul este improvizat, spontan, relaxat şi sper că trădează chimia dintre două mari spirite.
Încă n-am stabilit un nume, teme sau subiecte anume, însă cu timpul şi cu ajutorul vostru, cred că putem scoate ceva frumos din ideea aceasta.

link

Onoarea pare un concept care se învecheşte pe zi ce trece, este apanajul culturilor tradiţionale, în vreme ce în societăţile seculare a devenit o simpla noţiune istorică de găsit în fragmente sociale izolate (armată, anumite minorităţi etnice, lumea interlopă) sau în comunităţi specifice (sudul Italiei, lumea arabă, Japonia).

Avansul modernizării s-a petrecut invers proporţional cu importanţa pe care onoarea a avut în reglarea relaţiile sociale.  Duelurile pe baza onoarei şi reputaţiei erau purtate de aristocraţi, ofiţeri sau tineri cu pană revoluţionară.
Acum “duelurile” sunt rezervate artiştilor hip-hop, oamenilor politici şi jurnaliştilor. În general, domenii în care manipularea intangibilelor este mai urgentă decât în altele.

Expresii ca “onoarea familiei mele” sunt folosite cu precădere în legatură cu evenimente petrecute cu evenimente ce au loc în mediul rural sau în rândul unor minorităţi (machedoni, ţigani etc.), iar formule ca “să-şi spele onoarea” sunt asociate mai degrabă evenimente violente (crime, abuzuri).

“A-i face cuiva o aroganţă” este o expresie folosită de jurnalişti pentru a descifra comportamentul unui Becali, Piţurcă etc. şi are la bază elemente difuze de onoare, reputaţie, aroganţă.

“Am şi eu onoarea mea” este o expresie pe cale de dispariţie, auzită din ce în ce mai rar, iar dacă acum 20 de ani exprima o persoană principială, acum denotă mai degrabă o mentalitate retrogradă.

Dacă în trecut cineva îşi putea spăla onoarea familiei sale (fiica a fost dezvirginată/lasată gravidă în afara căsătoriei) printr-o vendetă personală, acum acest lucru este de neînchipuit fără consecinţe legale.
Unde sistemul de drept a devenit central şi reglează toate infracţiunile, indivizii cu onoarea încălcată se văd privaţi de un răspuns direct şi trebuie să-şi delege statului dorinţa de compensare.

Conceptul de onoare s-a diluat acum în credibilitate, reputaţie, faimă sau ruşine (ai făcut familia de ruşine). Dacă înainte orice infracţiune era o insultă directă la onorea Regelui, acum un stat secular îşi reglează mai impersonal elementele subversive.
În cazul proceselor de calomnie este implicată doar credibilitatea înţeleasă cât de poate de pragmatic: dacă n-am credibilitate, nu pot exercita profesia – jurnalist, politician etc.

Onoarea a scăzut ca pondere în relaţiile umane pe măsură ce eficienţa a fost ridicată la nivel de valoare supremă, iar compartimentarea privat-public a devenit definitorie. Negustorii nu aveau nevoie de onoare, ci doar de solvabilitate şi profit. Dacă, într-o tranzacţie, ambele părţi câştigă, onorea sau virtutea devin chestiuni secundare.
A fi linguşitor la serviciu şi demn acasă nu mai traduce o situaţie contradictorie.

Compartimentarea stimea de sine – una pentru public, una pentru prieteni, una pentru familie – s-a privat-izat atât de mult încât suntem mai toleranţi în a judeca oamenii după compromisurile de onoare.
Am scris mai sus doar câteva gânduri, însă ştiu că s-ar merita o întreagă istorie a evoluţiei conceptului de onoare.