It’s the wrong way to think,
but it’s the right way to win.

Povestea e simplă. Un profesor de la Oxford se scălda în râu într-un loc unde era obişnuit să faci baie gol. Când a ieşit din apă, observând apropiindu-se un grup de studente, şi-a luat repede prosopul şi a făcut ceea ce orice profesor respectabil într-o situaţie socială delicată nu ar fi făcut.

Anumite situaţii sociale predispun la anumite gesturi şi dispoziţii. Anumite conjuncturi încurajează anumite răspunsuri şi le inhibă pe altele.

Un exemplu recent poate ilustra mai bine această idee. Dimineaţă, înainte de Casa Presei, un autocar cu şcolari a tras pe dreapta, eliberându-şi puradeii printre copacii de pe margine. Academic spus, puradeii se pişau pe ei, iar într-un context oarecare această situație ar traduce doar o simplă nevoie fiziologică. Însă în acest caz, o gaşcă de şcolari, pişându-se printre copacii de la marginea unui aglomerat bulevard bucureştean, nu poate semnifica decât o insolită situaţie socială: pentru ei înşişi, pentru învăţătoarele care îi însoţeau, pentru şoferi şi pentru pietoni.

Cu alte cuvinte, observatorul prin simplul său act de observare poate schimba statutul unui gest sau a unui incident. Dacă te masturbezi în camera ta este un act intim, dacă te masturbezi în fața mea este deja o declaraţie, o mărturie.

Totuşi, ce se întâmplă cu erecţia în afara situaţiilor onanice când ar fi în cea mai pura stare de intimitate?
Când ai o erecţie si, printr-un noroc absurd, se afla cineva lângă tine (o iubită, o şteoarfă etc.), atunci este vorba de o situaţie socială. Când doi oameni sunt adunaţi în jurul unei erecţii, atunci şi Socialul se află printre ei, binecuvântând mica comunitate.
Poate este o idee prea ciudată şi abstractă pentru unii, asfel o voi ilustra cu următoarea situaţie:

Un tânăr merge cu troleul şi deodată îi apare o erecţie. E o chestie ciudată, căci nu întâlnise nici un stimul erotic şi nici nu se gândise în mod special la un scenariu excitant. Şi mai ciudat este faptul că erecţia se adânceşte, se acutizează sau, mai realist, se măreşte peste dimensiunile normale.
Avem o situaţie de criză. Erecţia este observabilă, este imposibil de ascuns. Între tine şi privirile nedumerite ale celorlalţi călători a crescut o erecţie sălbatecă.
Încerci să te întorci, să scazi cât poţi numărul privitorilor, atingi din greşeală pe cineva, te simți la fel de vinovat ca şi cum ai furat un baton de salam dintr-un magazin. Unde să ascunzi un baton de salam? Îl bagi în pantaloni?
“Nu vă e ruşine, domle?” se auzi.
Încerci să îţi acoperi minunăţia cu mâinile, însă e inutil. E ditamai umflătura.
Câtiva din jurul tău încep să zâmbească cu subînţeles. Eşti deja roşu şi începi să transpiri.
“Vă simţiţi bine?” îndrăzneşte o doamnă.
“Vă este rău?”
Ameţeşti. Erecţia e atât de mare încât ţi-a schimbat centrul de greutate. S-a făcut loc în jurul tău. Cineva începe să ţipe. Abia te ţii pe picioare. Inerţia curbelor şi a frânelor s-a multiplicat astronomic.
Lumea devine impacientată.
“Nu e vina mea, pur şi simplu a apărut” sunt singurele cuvinte pe care poţi să le zici.
Cine te crede? Eşti cel mai singur om din lume, în măsura în care o erecţie îngrozitoare nu te-a aruncat deja într-un alt regn.

“Să oprească troleul!”
“Să cheme cineva Salvarea!”
“Să sune cineva la Poliţie!”

Eşti un animal hăituit. De ce ţi se întâmlpă numai ție lucruri din astea?
“Deschideţi geamurile, poate aerul îl ajută.”
“E de la poluare, am citit undeva.”
“Doamne iartă-mă, n-am mai văzut pe nimeni care să umble cu erecţia aşa… slobodă, fără zgardă.”

Este începutul unei mutaţii? E un semn divin? E nevoie de o comisie? Se poate trata chirurgical? Vor cădea guverne din această cauză?
Va fi tras cineva la răspundere, vor cădea capete?

E un scenariu ipotetic cu o erecţie în rolul principal având destule ingrediente ale unei poveşti de succes: spontaneitate, insolit, mister, mulţi oameni şi un final deschis multiplelor interpretări. Într-o lume banală se pot întâmpla lucruri fascinante. Lucruri prăfuite ce pot deveni gadgeturi, hi tech în stil doric, un mobil în formă de cruce.

Începe cu un cuvânt pus peste alt cuvânt. Începe cu un sunet urmat de alt sunet. Primul Motor, linia subţire dintre spontaneitate şi rutină. Punctul de inflexiune dintre lamentaţiile unui corporatist şi nesiguranţa recoltelor ameninţate de secetă şi inundaţii.

“Problema pe care o ai atunci când eşti sărac este că îţi ocupă tot timpul”.
Ideile sunt moneda de schimb a viitorului.

În facultate, aveam perioade când purtam cu mine un carnețel în care îmi notam ideile care-mi veneau pe stradă, în tramvai, la o bere. Între fluxul de idei și uitare, interpuneam niște pagini pe care le mâzgăleam în grabă, pe genunchi. Doream să-mi intensific atenția față de propriile gânduri, însă ajunsesem de cele mai  multe ori fixat într-o schemă mentală neaerisită. Nu orice gând care-ți vine merită băgat în seamă. Nu orice idee care-ți iese din prima este valoroasă. De regulă, dacă soluția la o problemă îți vine imediat, există toate șansele ca ideea să fie banală, neoriginală (dacă ți-a venit ție din prima, atunci probabil le-a venit și multora).

Mai târziu, când am început să notez pe telefon, situația s-a schimbat. Mai puțin dispus să scriu pe telefon, amânam momentul notării. Amânând, mă gândeam mai mult la o anumită chestie, iar apoi când o notam, o făceam schematic. Schemele sunt incomplete și, astfel, suportă perfecționări și îmbunătățiri. Uneori e suficient să notez un cuvânt sau două cuvinte pentru a-mi amintiri de cutare idee.

Dacă ideea unei povești nu încape pe spatele unei cărți de vizită, povestea e proastă, iar cineva calculase că sunt maxim 36 de tipuri de povești care sunt topite, remixate și stoarse în literatură, în cinematografie, în publicitate.

Nu ştiu de ce naiba cuvântul picior m-a însoţit tot weekend-ul. De la documentarele despre războiul rece (am ajuns la episodul 20) până la ieşirea la ceainaria de la Cărturesti, m-a urmărit peste tot.
Un picior amestecat cu tot felul de clişee, slogane şi expresii.
Piciorul. Ultima frontieră.
Nu lăsa piciorul din mână pe vrabia de pe gard.
Probabil picior.

După jumătate de zi de joacă cu picioarele, am început să derulez amintiri de copilărie în care piciorul era implicat pe post de victimă.
Mi-am julit un picior când am căzut din copac şi am ajuns acasă cu sângele curgându-mi în tenişi. Am avut un sentiment de mândrie, căci deşi durea foarte tare, n-am schiţat nici un gest. În acelaşi timp, mi-am creat ideea unei stângăcii. N-am fost niciodată un bun căţărător în copaci, nici inainte, nici după aceea.
A doua amintire este din categoria “Salvaţi piciorul, cu orice preţ”. La fotbal. Pentru a evita o intrare periculoasă, m-am ferit, am sărit în fata şi-am aterizat prost în mână. Evident, mi-am sclintit-o şi, pentru o săptămână, am purtat ghips prima şi ultima dată în viaţa mea. Simt o jenă în faţa absolutismului expresiei “în viaţa mea”.
Este o expresie cu rol de întărire şi sprijinire a unor afirmatii a căror validitate este oferită de experienţă. La o emisiune de tinere talente, un puşti de 7 ani – mare poet, geniu mic şi precoce-devreme – a fost întrebat de moderator când a scris prima poezie, iar începutul răspunsului a fost bulversant:
“Dacă-mi aduc bine aminte…”

Focus-grup de patru adolescenţi în metrou, mijlocul vagonului. Unul dintre ei, cu blugi largi si şapcă aruncată la mişto pe cap, începe o confesiune:
“Am o singură întrebare la viaţa mea. De ce bunicul s-a căsătorit cu bunica? De ce s-a născut taică-miu, de ce taică-miu a cunoscut-o pe maică-mea şi de ce am apărut eu? De ce?”

Au fost trei situaţii în care m-am izbit de cultura generală în copilărie.

Uriaşi si pitici în lumea vie (1986, Editura Ceres) era o cărticică (cum erau cele de la Ştiinţa pentru toţi) plină de superlative din lumea animală. Acolo am aflat prima dată de arborele Sequoia, de mamba neagră sau de ghepard (fiecare cu recordurile sale). Acolo am aflat despre tot felul de recorduri (o boabă de fasole de 16 kg, un măr cât un pepene etc.), cea mai veninoasa insectă, cel mai bâtrân copac ş.a.

În copilărie am citit şi am recitit fascinat această carte, la fel de fascinat cum citeam cărţile şi atlasele de geografie, instrumentele perfecte pentru jocul ŢOMANAP. Îmi făcusem un tabel cu tot alfabetul şi cu toate rubricile completate, iar apoi mă luam la întrecere cu colegii de clasă.

RoBingo era un joc de cultură generală difuzat de TVR în fiecare duminică pe care îl urmăream cu o fascinaţie în care mă imaginam viitor concurent.
Teleencienclopedia.

Toate acestea erau instrumente rudimentare în comparaţie de arsenalul de canalele media prin care acum cineva îşi poate cultiva cultura generală (Discovery Channel, National Geographic, History Channel, wikipedia.org etc.)

Am crescut îmbibat de cultura generală şi am admirat acele figuri ale omenirii cu cunoştinte vaste în domenii variate (Aristotel, Da Vinci, Pascal, Goethe), fascinat de mitul omului universal. Totuşi, pe când homo universalis reprezenta o ambiţie de cunoastere unitară şi de întelegere a resorturilor ultime ale realităţii, cultura generală de azi este doar o sumă de informaţii şi proceduri dispersate. Deşi este consecinţa unui act de curiozitate şi întelegere, proiectul de-a înţelege lumea ca totalitate nu se regăseşte în demersurile culturii generale.

Dincolo de acestea, observ un fetişism al culturii generale doar de dragul ei. Suntem fiinţe care la urma urmei ne permitem luxul de-a dobândi cunoştinte nefolositoare supravieţuirii noastre. A ştii că Moscova este o capitală mai populată decât Madridul sau Parisul nu-ţi schimbă calitatea vieţii.

Am pierdut zile întregi pe wikipedia, fiind interesat de tot felul de subiecte fără nicio legătură evidentă între ele:
– Project for the New American Century
– High Frequency Active Auroral Research Program
– Post-Cold War era
– List of pneumonia victims
– List of statistically superlative countries
– List of American words not widely used in the United Kingdom
– Center of population
– Coulrophobia

Însă de la informaţie la cunoaştere şi înţelegere este o cale lungă. Deocamdată trăim într-o epocă în care totul se popularizează în fragmente, se vinde pe bucăţi şi se digeră pe stomacul gol.