“Văd că te-a prins tare chestia cu muntele”, observa un prieten la telefon.

Se făcuse amiază – eram în a doua zi – când ajunsesem la poalele Viștei Mari, mă uitam în sus și nu mă credeam în stare să urc până în vârf. Am avut un atac de panică în mijlocul căruia s-a născut gândul că orice ar face voi avea rău de înălțime. Singura soluție rațională pe care am găsit-o era să nu mă uit în sus, să nu mă uit în jos, să nu mă uit nici în stânga, nici în dreapta. Mi-am tras mai bine șapca pe cap astfel încât cozorocul să nu-mi ofere decât priveliștea următorilor 2-3 metri și am început să urc.

Aș fi vrut să mă uit în jur, aș fi vrut să văd cât am urcat și cât mai este până sus, aș fi vrut să privesc prăpăstiile, să-mi verific frica de înălțime sau să prind câteva cadre, dar m-am abținut. Pentru majoritatea celor din grup acest urcuș a fost unul banal, dar mie mi-a fost frică.

Nu îmi este frică atât de înălțimi, cât mai ales de ce s-ar putea întâmpla în mine însumi în timp ce privesc aceste înălțimi. Am sărit cu parașuta în speranța unei vindecări, dar saltul a ținut să-mi ofere altceva.

Acum, ajungând pe Viștea Mare, după un urcuș atent, uneori în patru labe, alteori în fund, am respirat ușurat doar pe jumătate. Am privit către Moldoveanu și mi-am dat seama că inițierea nu s-a terminat.

Sunt convins, dincolo de orice zvâcnire mistică, că muntele trebuie să te cunoască și să te accepte în mijlocul lui pentru a-ți putea măsura mai bine distanța dintre tine și tine însuți. Dacă ești grăbit, dacă vrei doar să bifezi un vârf sau un traseu, este foarte posibil ca muntele să nu-ți vorbească și să nu te primească.

În cele trei zile petrecute în Făgăraș am încercat să nu mă gândesc la obiectivul final al expediției – a ajunge pe vârful Moldoveanu – și să fiu atent la ce poate să-mi ofere muntele. Despre el însuși și despre mine însumi.

A fost prima dată când am fost pe munte în grup mare, cu oameni experimentați (prietenii mei au mai degrabă busola îndreptată spre litoral), echipat complet pentru o expediție de trei zile.

De pe Viștea Mare până pe Vârful Moldoveanu faci mai puțin de jumătate de oră, mergând pe creastă, mergând pe muchie, ținându-te de lanțuri, ocolind stânci având în spatele tău prăpastia. Te simțit atât de mult la înălțime încât pământul de sub tine te poate oricând arunca, se poate oricând mișca, te poate oricând împiedica.

La final, vârful este recompensa tuturor caznelor pe care le-ai îndurat de-a lungul drumului. Aș fi vrut să mă simt eliberat complet, dar încă mă gândeam la traseul de întoarcere. Dacă voi fi în stare, dacă îmi va fi frică, dacă voi ameți.

Coborârea a fost mai ușoară decât m-aș fi așteptat. A fost ca și cum urcarea în ciuda fricii de la început mi-a arătat că trebuie să mă creditez mai mult. În ciuda fricii. E ok să îți fie teamă, problemele apar când această teamă devine paralizantă și nu mai înaintezi deloc.

Eliberarea am simțit-o în ultima zi când am ajuns la punctul de sosire, undeva după Refugiul Fereastra Zmeilor, aproape de Transfăgărășan. Atunci am simțit că muntele mi-a dat drumul din sânul lui, atunci am simțit că Făgărașii îmi vor lipsi și că toată expediția s-a transformat deja în amintiri cu mici mesaje despre mine însumi.