Tag Archives: Făgărașul Speranței

Lupta muntelui cu tine însuți

“Văd că te-a prins tare chestia cu muntele”, observa un prieten la telefon.

Se făcuse amiază – eram în a doua zi – când ajunsesem la poalele Viștei Mari, mă uitam în sus și nu mă credeam în stare să urc până în vârf. Am avut un atac de panică în mijlocul căruia s-a născut gândul că orice ar face voi avea rău de înălțime. Singura soluție rațională pe care am găsit-o era să nu mă uit în sus, să nu mă uit în jos, să nu mă uit nici în stânga, nici în dreapta. Mi-am tras mai bine șapca pe cap astfel încât cozorocul să nu-mi ofere decât priveliștea următorilor 2-3 metri și am început să urc.

Aș fi vrut să mă uit în jur, aș fi vrut să văd cât am urcat și cât mai este până sus, aș fi vrut să privesc prăpăstiile, să-mi verific frica de înălțime sau să prind câteva cadre, dar m-am abținut. Pentru majoritatea celor din grup acest urcuș a fost unul banal, dar mie mi-a fost frică.

Nu îmi este frică atât de înălțimi, cât mai ales de ce s-ar putea întâmpla în mine însumi în timp ce privesc aceste înălțimi. Am sărit cu parașuta în speranța unei vindecări, dar saltul a ținut să-mi ofere altceva.

Acum, ajungând pe Viștea Mare, după un urcuș atent, uneori în patru labe, alteori în fund, am respirat ușurat doar pe jumătate. Am privit către Moldoveanu și mi-am dat seama că inițierea nu s-a terminat.

Sunt convins, dincolo de orice zvâcnire mistică, că muntele trebuie să te cunoască și să te accepte în mijlocul lui pentru a-ți putea măsura mai bine distanța dintre tine și tine însuți. Dacă ești grăbit, dacă vrei doar să bifezi un vârf sau un traseu, este foarte posibil ca muntele să nu-ți vorbească și să nu te primească.

În cele trei zile petrecute în Făgăraș am încercat să nu mă gândesc la obiectivul final al expediției – a ajunge pe vârful Moldoveanu – și să fiu atent la ce poate să-mi ofere muntele. Despre el însuși și despre mine însumi.

A fost prima dată când am fost pe munte în grup mare, cu oameni experimentați (prietenii mei au mai degrabă busola îndreptată spre litoral), echipat complet pentru o expediție de trei zile.

De pe Viștea Mare până pe Vârful Moldoveanu faci mai puțin de jumătate de oră, mergând pe creastă, mergând pe muchie, ținându-te de lanțuri, ocolind stânci având în spatele tău prăpastia. Te simțit atât de mult la înălțime încât pământul de sub tine te poate oricând arunca, se poate oricând mișca, te poate oricând împiedica.

La final, vârful este recompensa tuturor caznelor pe care le-ai îndurat de-a lungul drumului. Aș fi vrut să mă simt eliberat complet, dar încă mă gândeam la traseul de întoarcere. Dacă voi fi în stare, dacă îmi va fi frică, dacă voi ameți.

Coborârea a fost mai ușoară decât m-aș fi așteptat. A fost ca și cum urcarea în ciuda fricii de la început mi-a arătat că trebuie să mă creditez mai mult. În ciuda fricii. E ok să îți fie teamă, problemele apar când această teamă devine paralizantă și nu mai înaintezi deloc.

Eliberarea am simțit-o în ultima zi când am ajuns la punctul de sosire, undeva după Refugiul Fereastra Zmeilor, aproape de Transfăgărășan. Atunci am simțit că muntele mi-a dat drumul din sânul lui, atunci am simțit că Făgărașii îmi vor lipsi și că toată expediția s-a transformat deja în amintiri cu mici mesaje despre mine însumi.

Cum Făgărașul Speranței a schimbat şi va schimba vieți

În ultima zi, după un marș de cinci ore prin vânt și ceață, luptându-mă cu greutatea rucsacului și frica de înălțime, în ultima zi, ajuns la punctul de sosire, un plâns a început să-mi urce prin tot corpul. Dincolo de febra musculară, dincolo de toate durerile a tuturor încheieturilor, dincolo de buzele crăpate, acum, la final, o bucurie la marginea lacrimilor m-a cuprins fără să o pot stăpâni.

După toată expediţia de trei zile – numită Făgărașul Speranței – în vederea cuceririi celui mai înalt vârf din România, în dimineața ultimei zile mă propusesem pentru echipa de vârf care avea să plece prima de la Cabana Podragu către drumul de întoarcere. Aveam să fac cinci ore de marș sănătos alături de Flori, un reporter cu un picior accidentat, Călin Ștef de la Salvamont Sibiu și Lucian Dragu de la Abbott (sponsorul principal).

Imediat după noi, aproape prinzându-ne din urmă, au ajuns cei doi cameramani. Unul dintre ei, s-a oprit la câteva zeci de metri și a îngenunchiat. Nu am înțeles imediat ce se întâmplă, dar i-am văzut mâna mișcându-se a rugăciune. Pare patetic, dar gestul vine de la cineva care nu a mai fost pe munte și care – cuprins de emoție și recunoștință – face apel la cele mai la îndemână gesturi religioase.

Pentru majoritatea dintre noi, Făgărașul Speranței a constituit experiența unei vieți. Am urcat alături de trei medici, doi asistenți SMURD, doi pacienți, două echipe de televiziune (Antena 1 și Speranța TV) pe Vârful Moldoveanu, după o expediție solicitantă de trei zile în Munții Făgăraș.

Evenimentul pus la cale de Asociaţia Pacienţilor cu Afecţiuni Autoimune și prof. dr. Mircea Diculescu (Preşedintele Societăţii Române de Gastroenterologie şi Hepatologie) și-a propus să atragă atenţia asupra bolilor autoimune, boli foarte puţin cunoscute în România. Unul dintre obiectivele acestui proiect a fost de a demonstra că şi pacienţii cu boli autoimune pot avea o viaţă normală dacă merg la medic şi urmează tratamentul adecvat, stabilit împreună cu medicul curant.

În România sunt aproximativ 5000 de pacienţi diagnosticaţi cu bolile Crohn şi rectocolită ulcero-hemoragică, dintre care 1000 sunt înregistraţi în Registrele Naţionale. Aceste boli afectează persoanele cu vârste între 10 şi 40 de ani, iar în ultima perioadă a crescut incidenţa acestor boli în rândul persoanelor tinere, fără a se cunoaşte însă cauzele.

Pentru cei doi pacienți, oameni ca tine și ca mine, Raul, 39 de ani și Ana Maria, 29 de ani, Făgărașul Speranței a însemnat o mare victorie asupra bolii care până nu demult le conducea viața:

,,Cu câţiva ani în urmă, cea mai lungă expediţie era din cameră până la magazinul din colţ. Puseele bolii, internările în spital, mersul la medic, oboseala generată de anemie, imunitatea scăzută, durerile abdominale cumplite îmi conduceau viaţa. În timp, cu tratamentul corect pentru mine, cu sprijin şi înţelegere din partea medicilor, a familiei şi a prietenilor, am ajuns să fiu stăpână pe viața mea. Expediţia pe vârful Moldoveanu este un mesaj transmis tuturor celor care suferă de boli inflamatorii intestinale: eu am reuşit să înving boala, deci puteți și voi! Mergeți la medic, nu vă ascundeți suferințele acasă și nu ignorați semnele bolii! Boala nu trece de la sine”

M-a emoționat declarația Anei Maria, o tănără pe care o poți întâlni la Cărturești sau la vreun concert bucureștean, dar care își poartă de câțiva ani propria bătălie cu o dificilă boală autoimună care necesită tratamente severe cu un impact major asupra tuturor aspectelor ale vieții ei.

Lista bolilor autoimune este lungă și, din păcate, cu toții știm pe cineva luptându-se una dintre aceste afecţiuni având cauze care încă sunt subiectul cercetărilor medicale și tratamente care reușesc doar să țină sub stăpânire boala, nevindecând complet pacientul. În mijlocul acestor lupte, printre carențele sistemului medical, lipsa fondurilor și o populație insuficient informată, am văzut că există destulă speranță.

Asociaţia Pacienţilor cu Afecţiuni Autoimune s-a constituit acum de doi ani pentru ajuta aceşti pacienți în lupta cu boala și cu sistemul care uneori le oferă puține șanse. Nu sunt boli cu appeal mediatic (prezența a două televiziuni la acest eveniment a fost cu adevărat o mană cerească), dar incidența lor în segmentul 10 – 40 de ani este îngrijorătoare.

Am să închei acest prim articol cu mesajul unora din cei mai frumoși oameni cunoscuți în ultimul timp. Doctor Mircea Diculescu, pasionat de munte din tinereţe, un om de o generozitate extraordinară, un specialist reputat în domeniul bolilor digestive și o nucă tare în meandrele sistemului medical românesc:

“Am urcat alături de pacienţi până la 2.544 metri. Pentru mine, ca om, a fost o lecţie de viaţă. Mi-am amintit ȋncă o dată că, dacă ne propunem cu adevărat un țel, ȋl putem atinge. De asemenea, medicul din mine a primit o nouă confirmare, dacă mai era nevoie, că tratamentul adecvat poate face minuni. Medicamentele de nouă generaţie, biologice, oferă şansa la o viaţă normală pentru cei care suferă de Boala Crohn (BC) sau de Rectocolită ulcero hemoragică (RCUH). Mesajul meu pentru toți pacienții este: aveți încredere în medici, mergeți la control, nu ignorați simptomele, care pot fi ușor confundate cu cele altor boli! Dacă aveți un diagnostic corect și un tratament bun, veți putea duce o viață normală!”

Galeria foto: Făgăraşul Speranţei

Pentru mine, Făgăraşul Speranţei a fost una dintre acele aventuri existenţiale complete. O expediţie pe munte, o lecţie de viaţă despre care voi povesti în următorul articol, cucerirea celui mai înalt vărf din România, şansa de a cunoaşte oameni extraordinari şi, mai presus, şansa de a mai pune o cărămidă la temelia edificiului interior pe care încerc să îl clădesc încă de când am făcut ochi în această lume.