Nu vei găsi urși în savană și nici lei în tundră. Animalele au locul lor în natură pe care și l-au dobândit prin jocul evoluției. Într-o anumită nișă vei găsi doar anumite specii care s-au adaptat de-a lungul timpului doar pentru acel mediu.
Omul nu are locul lui în natură. Găsești oameni peste tot. În deșert, în munți, în regiunile polare sau la malul mării.

Acum ~60.000 de mii de ani, grupuri de homo sapiens sapiens plecau din Africa pentru o călătorie în jurul Pământului care nu s-a terminat nici în ziua de azi. A fost o colonizare lentă și ireversibilă.

În câteva mii de ani, ajunseseră în subcontinentul indian. Au trecut strâmtoarea Bering, iar acum 21.000 de ani se presupune că au ajuns în extremitatea sudică a continentului american. Ultimele colonizări au avut loc în Australia și insulele Pacificului (primii oameni au pus piciorul în Hawaii în primul mileniul al erei noastre).

În același timp în care primele grupuri de homo sapiens sapiens plecau din Africa, Europa era populată de un alt grup de hominizi: oamenii de Neanderthal. Erau mai bine clădiți fizic, aveau volumul creierului mai mare, erau în mare parte carnivori, aveau îmbrăcăminte, foloseau unelte și împărțeau cu noi 96-99% din gene. Dincolo de toate acestea, nu au rezistat unei provocări lansate de apariția pe scenă a unor noi jucători. Strămoșii noștri.

Întâlnirea dintre cele două rase – atât cât poate fi reconstituită din fosilele disponibile – este prezentată în cadrul acelorași analogii pe care scriitorii de science fiction le folosesc când își imaginează contactul dintr-o rasă extraterestră și oameni: o întâlnire asimetrică cu rezultate nefaste pentru civilizația mai puțin dezvoltată.
Acum 30.000 de ani, ultimele grupuri de Neanderthali mai trăiau încă în peninsula Iberică. În curând, aveau să dispară cu totul.

Unii autori și-au imaginat această dispariție – care este încă dezbătută în medii academice – într-un mod destul de artistic: ultimii Neanderthali privind disperați peste strâmtoarea Gibraltar, fără bărci pentru a fugi, fără arme suficient de evoluate pentru a lupta împotriva noilor veniți.
Câteva mii de ani după ce ultimul Neanderthal închisese ochii, strămoșii noștri – rămași singuri pe scena lumii – au început să prelucreze metale, să domesticească animale și plante, au inventat agricultura, primele forme de scris și primele state-cetăți. Mai adaugi câteva mii de ani și iată-ne în ziua de azi. Atât de recenți suntem!

Suntem atât de tineri încât nu e de mirare că o mare parte din mecanismele noastre psihice au fost formate în grupuri restrânse. Modul cum reacţionăm la orice semn de respingere socială aduce aminte de vremurile când excluderea era tot una cu moartea. Lipsiți de mijloacele grupului, oamenii devin cele mai neajutorate animale (acesta este unul dintre motivele pentru care avem nevoie de o copilărie atât de lungă; ajutați în permanență de familie, ajutați de ceilalți oameni).

Această tinereţe poartă semnele unei domesticiri extrem de recente în care puține lucruri sunt bătute în cuie. Suntem încă în plin proces de încălzire al propriului loc și încă nu avem toate motivele să credem că vom rămâne aici la infinit.

Suntem încă pe baricadele propriei noastre domesticiri. Ieri, în jurul unui foc într-o peșteră, tremurând de frica prădătorilor și spunându-ne povești. Azi, în jurul unui computer, cu alte provocări și spunându-ne în mare parte aceleași povești. Lipsiți de aceste tehnologii, suntem cea mai fragilă ființă din Univers (presupunând că suntem – deocamdată – singuri).

Ecourile fluierului de început încă se aud. Suntem la începutul unei partide în care învățăm – din mers, cum am făcut-o întotdeauna – regulile jocului și căutându-ne – cum am făcut-o întotdeauna – propriul nostru loc. Concurând cu alte specii, concurând cu alți indivizi din propria specie, concurând cu noi înșine.

Reamintesc de aceste lucruri pentru a sublinia încă o dată că nu există rezolvări definitive. Nu există decizii ultime care pot rezolva dintr-o dată și pentru totdeauna dilema propriului loc și al propriului destin.
Orice facem, orice visăm și orice ideal ne-am alege, nimic nu este bătut în cuie și această fragilitate a sentimentului de acasă în această lume este – din câte știm – semnul forței spiritului uman. Mereu căutând, mereu dormind pe fugă, mereu cu privirea după ceilalți, mereu spunându-ne povești.