Cred ca nu e atat de dramatic sa fii singur si sa induri in intimitatea ta chinurile si suferintele in mare parte inchipuite. Tragic este sa nu ai cu cine sa-ti impartasesti bucuriile si micile victorii. De ce ar fi mai tragic acest lucru?
In primul rand, necazurile le poti impartasi aproape cu oricine, caci sansa de a te regasi in necazurile celorlalti este mai mare.
In al doilea rand (care de fapt, e tot primul) impartasirea bucuriilor este o operatie mai selectiva. Nu o poti face cu oricine, celalalt trebuie sa te cunoasca, sa-ti stie cat de cat idealurile sau directia ta de ambitie si speranta. Plus ca nu oricine poate recunoaste, suporta victoriile semenului sau.
Aceste doua lucruri rezulta si din starea de fapt: din impartasirea ce-o facem celorlalti, comunicarea de lucruri “negative” ocupa o pondere zbrobitor mai mare. Ne este cel mai la indemana, feed-back-ul lamentatiei celorlalti curge atat de usor si chipurile e un act de curaj si smerenie sa te arati incomplet, cu vulnerabilitati si macinat de suferinte.
Si totusi se uita un lucru simplu: faptul de a fi om este o victorie in sine, o victorie ce este (sau ar trebui sa fie) perpetuata in fiecare clipa, in fiecare zi. In jurul unui esec, non-oamenii se aduna ca mustile, in timp ce o victorie personala este vazuta de cei din jur ca un repros, ca o lauda, ca un gest ostentativ. Din acest motiv, mediatizarea victoriilor si, la urma urmelor, a lucrurilor frumoase este mica in comparatie cu impartasirea esecurilor, a suferintelor, a necazurilor, a bocetelor.
Bocetul este lipsa de tensiune a conditiei umane (pare aparadoxal), e nevoie doar de un relache al demnitatii ca sa incepi sa scuipi secrete negre in jurul tau. Ce naiba incerc sa spun este un lucru destul de simplu de enuntat si destul de greu de aplicat: fiinta umana este setata pentru victorie, pentru elan, pentru alerta. Pozitia verticala ne-a destinat unui avant, unei vulnerabilitati, unor pericole, unei mandrii deja asumate prin simplul fapt al nasterii.