Am mult de scris despre multe lucruri intamplate in ultimele zile, insa acum doresc doar sa impartasesc doua povesti care m-au pus pe ganduri.

Prima a avut loc in gara din Iasi in timp ce-l conduceam cu Bobby pe Darius la trenul catre Cluj. Langa pasarela un nene slab si probabil ametit era intins pe jos covrig in timp ce un tanar de vreo 20 de ani urla ceva si-l lovea cu picioarele in burta. Nenea de jos urla si el, se intorcea, tanarul agresor mai urla ceva, se misca in jurul victimei cu mainile infoiate si apoi, brusc, incepea din nou sa-i care picioare. In jur erau oameni care se oprisera si priveau oripilati, insa nici unul nu intervenise. In cateva minute, a aparut un politist sau un gardian subtirel care s-a interpus intre victima si agresor si apoi nu stiu ce s-a intamplat. Am injurat printre dinti si-am trecut mai departe.

A doua poveste a avut loc in Vaslui. Am intrat intr-un magazin cu Vlad si Mihnea sa ne luam cate ceva, in fata noastra era o doamna (pensionara?) care in timp ce-si astepta restul, se uita in stanga ei la niste cofrage cu oua. Deodata o auzim exclamand cat se poate de serios:
– 3.000 di lei ou’?
Vanzatoarea nu zice nimic, noi ne aruncam priviri.
– Vara!? Isuse…
In fata pe tejghea o astepta un rest de 11.000 lei vechi.
Cumparam, iesim afara si ne venea sa credem: 3.000 de lei oul era mult peste pragul de acceptiune financiara al batranei. Mihnea n-a mai rezistat, s-a intors inapoi si i-a dat 30.000 lei vechi sa-si ia 10 oua.

Update: Despre intamplare a povestit si Mihnea.

La Iasi, in cadrul Blogoree Romanian Tour ne strangem la Vanatori la orele 19:00 (acolo sus in Copou).
Va asteptam!

Titlul este un citat dintr-o autodescriere a unui tânăr şi mi se pare reprezentativ. La o anumită vârstă toţi avem impresia că vom ajunge departe, iar această impresie pare a fi cât se poate de legitimă.

Trăim cu toţii într-un mediu în care posibilităţile noastre creatoare nu prea au loc şi şansa să se manifeste, avem o lume interioară anostă şi suntem împinşi într-un mod angoasant să socializăm, să cunoaştem noi persoane, să fim de faţă la, să participam la, să mergem la. Totul parcă pentru a interpune ceva între tine şi propriul neant.

Amăgiţi de iluzia că propriile noastre angoase se pot domoli prin socializare, prin zbatere, cărăm după noi posibilitatea unei vieţi ce poate fi trăită departe. Pentru asemenea exemplare şi pentru ceea ce cu toţii numim tineri, viaţa socială nu este decât un imens camuflaj de sine. Mă arăt încolo şi încoace, mă afişez pentru a mă putea ascunde mai bine, pentru a camufla puţinătatea de sine, pentru a nu-mi trăda diferenţa ce o simt între mine însumi şi gargara din jur.

„Am impresia că o să ajung departe“ nu ascunde totuşi o diferenţă, ci o asemănare cu miile de tineri ce vor şi ei la rândul lor să ajungă departe. Departe va fi loc pentru toţi? Dacă va fi, cine va rămâne aproape? Toţi vom fi cufundaţi în propriile succese viitoare care printr-o logică ciudată, trebuie să se petreacă departe. Departe de aici, departe de acum, departe de noi înşine, cei care suntem acum.

„Eu nu sunt cel de acum, eu voi ajunge departe, nu mă cunoşti, las’ că vezi tu!“

Acum suntem aproape. Aproape de nişte dureri, aproape de un salariu mediocru, aproape de propria piele lipicioasă, aproape de un munte de cărţi necitite şi filme nevăzute, aproape de mici invidii şi aproape de toate înfrângerile care ne eclipsează zilnic aripile. Vizualizezi o bandă rulantă pe care sunt întinşi oameni împachetaţi cu destinaţia Departe.

Ce poate fi şi mai trist, când suntem tineri, este faptul că nu ne permitem nici măcar luxul unui fanatism bine direcţionat. Cei mai încrezători în ei înşişi sunt cocalariii şi şoferii. Noi, ceilalţi, avem doar impresia că poate cu siguranţă s-ar putea coace posibilitatea să existe o mică şansă ca în mod probabil să avem norocul să… auzi, da’ tu crezi c-o să ajungi departe cu atitudinea asta?

Exista scriituri care au din plin calitatea de a-si plictisi proprii emitatori. Dincolo de faptul ca intr-un mod ideal textul spune/stie mai multe decat autorul, in textele intalnite zi de zi umpland pixelii monitorului nostru, cuvintele apar dintr-o frecventa mai joasa decat a autorului, incat pana si acesta s-ar plictisi citindu-se pe sine. E mult spus citindu-se pe sine, caci de cele mai multe ori, lucrurile scrise de noi insine nu spun mai multe despre noi decat stim deja.

Genul acesta de scriitura isi poarta totusi anumite sensuri autoterapeutice doar pana la limita universului discursiv propriu. Nu conteaza despre ce sau cum se scrie, conteaza mai mult curajul gestului de-a scrie in sine, de-a fi depasite propriile inhibitii, de-a fixa mai bine in amintiri intamplarile povestite. Evident, aceste lucruri nu se incadreaza in ceea ce-am fost invatati la scoala ca se ascunde sub cuvantul arta; in majoritatea cazurilor texte emise sub aceasta frecventa te intereseaza doar pe tine insuti, cel care le-ai scris.

De ce vorbesc despre aceste lucruri? Pentru ca, personal, ma intereseaza relevanta unor texte dincolo de aria temporala in care au fost scrise. Sunt unele texte despre care am iluzia ca pot fi citite in acelasi grad de actualitate mult timp dupa ce au fost scrise. Este o iluzia/speranta legitima pentru ca imi pare un pacat sa depui eforturi pentru mesaje ce imbatranesc direct proportional cu numarul accesarilor.

In critica literara, acest fenomen este numit datare. O carte, un roman dateaza atunci cand, in ciuda eventualului succes de public, isi pierde din revelanta o data cu trecerea anilor, cu trecerea generatiilor de cititori. E un gen de literatura (nu intotdeauna mediocra) intr-atat de impregnata de spiritul timpului sau incat a interesat doar o arie de cititori tintuiti intr-o epoca anume.
As da doar un exemplu: romanele lui Cezar Petrescu le gasesc incapabile de-a mai putea gasi o cale de a intercationa creativ cu un cititor al zilelor noastre. O data citite, romanele lui se ridica doar la inaltimea unui palmares de lectura, nicidecum la o frecventa la care literatura transforma in mod real cititorul.
De cealalta parte a baricadei, romanele lui Sebastian, romanele de tinerete ale lui Eliade nu dateaza, au capacitatea de-a ridica intrebari ce te privesc si pe tine insuti, cel care, daca ai duce mouse-ul in drepta jos a monitorului, ai vedea inscrisa o data adaugata cu cateva decenii peste anii in care aceste carti au fost scrise.

Cu acelasi sens si cu multe si nestiute nuante exista si cuvantul evergreen. L-am aflat dintr-o discutie cu Bobby si pare foarte bine ancorat intr-un mod de diagnosticare a content-ului pe diferite pagini si bloguri. O insemnare despre o stire nu este evergreen (decat in rare cazuri), un comentariu despre un eveniment local, o recomandare, un atac la persoana sau o calomnie. Personal, nu cred ca sub aceasta eticheta s-ar ascunde nici majoritatea filmuletelor, dedicatiilor, povestilor cotidiene intalnite in acest mediu.
In schimb, un review, o cronica de carte, un eseu despre un anumit subiect, o incercare inspirata de literatura poate deveni evergreen content, poate interesa vizitatorii site-ului tau si dupa ani de zile de la data la care au fost scrise.
Cea mai mare parte din continut se altereaza, calendarul din sidebar iti va reaminti mereu ca dai pagina inainte si ce dispare in previous posts/older page, va ramane ingropat intr-un banal parmares al bitilor umpluti pe niste servere in care stai sub o chirie intretinuta de propriu plictis.
Astfel, ce ramane de fapt?

In acest caz, as dori sa ofer doar doua exemple bune de frecventa mare de continut evergreen. Blogul lui Florin Dumitrescu contine o cantitate imbucuratoare de texte ce nu-si pierd din sens nici dupa anii de cand au fost scrise. Blogul scris de Irene e un exemplu si mai provocator: desi majoritatea textelor sunt personale, ai impresia ca s-au fixat intr-o fanta in care timpul s-a oprit din loc.
Despre exemplele rele sunt convins ca altii pot scrie mai bine decat mine.

Am sa inchei cu o referire la un text scris acum doi ani caruia i-am observat (din pacate) doar o perimare din domeniul virtual: (ati observat ca se foloseste din ce in ce mai putin cuvantul virtual ca referire la tot ce se petrece in mediul on line?)

o generatie ce se trezeste ca sa comenteze pe forumuri

Intre timp, generatia s-a orientat si catre bloguri… Astfel, Wellcome to tarfet.ro!

27 de ani.

Eram cat pe ce sa incep astfel: De-a lungul vietii mele…,insa m-am oprit la timp. Inainte de-a cadea in penibil sau inainte de-a urca in penibil. N-as putea spune ca nu mi-e frica de penibil, insa extrem de putine lucruri de care sunt in stare le-as putea considera penibile. Pentru ca uneori, daca nu-ti pasa de anumite repere, poti spune ca nu te-ai ratacit.

De multi ori in interactiunea cu ceilalti, faptul c-am studiat filozofia, faptul ca sunt inca patruns de ea, a stranit reactii ciudate. Aceasta era fraza cu care doream sa incep paragraful anterior. Filozofia, prin imaginea creata de toti zapacitii ce-au studiat-o si toti incultii care au interactionat cu zapacitii anteriori, este asociata cu o preocupare inutila, adolescentina, opusa materialismului inerent vietii moderne, o activitate de-a despica firul in patru dintr-o continua criza de plictis. In genere, este vazuta opusa activitatii asupra careia se apleaca cu meditatia. Daca filozofezi despre sex, se poate presupune ca nu-l practici, daca pui sub semnul intrebarii diferite traditii si obiceiuri, poti fi vazut drept inadaptat, un orfan de propria comunitate. Pe scurt, un marginal.
Intre timp, devenind mai sigur pe propria ciudatenie, a fi marginal a inceput sa mi se para un titlu de glorie. Ciudatenia proprie a devenit legitima, iar marginalitatea a devenit centrul prin care izvoraste un gen de creativitate ce n-ar fi putut dobandita altfel.

California Dreamin’ (endless), dincolo de toate laudele cuvenite, mi s-a parut a ascunde cateva inadvertente culturale. Doar un exemplu, fiica sefului de gara n-a parut deloc credibila ca nestiutoare de limba engleza intr-o tara, intr-o epoca in care toti stiu cel putin how do you do, my name is etc.

Azi am golit camera de 7-8 doze goale si 9-10 PET-uri, cutii de inghetata, ambalaje de guma si ciocolata. Ma gandeam ca de cele mai multe ori masculinitatea este asociata cu o contra, cu ceva contrar unui bun simt, unei igiene, unei etichete, unei moderatii. A ragai, a manca mult, a nu te barbieri, a fi lipsit de eleganta intr-o conversatie etc., toate aceste sunt apanajul unei registru masculin. Activitati, obiceiuri opuse unor ezitari feminine, unor nehotarari, unor I don’t-know-what-I-want scenario. Nu poti fi instabil in gestul de-a fi porc.

Cea mai aiurea intrebare pe care o aud destul de des (apropos de filozofie) este ce sens are lumea, viata? Voi scrie candva de ce mi se pare o intrebare/problema pusa gresit din start. Nu e deloc parsifalica, desi uneori in adolescenta te poate predispune unori preocupari mai “spirituale”.

-Am avut doar prieteni cu bani si-am stat in medii in care conta enorm ce fel de masina ai, cu ce haine de imbraci si in ce club iesi sambata seara. Am cunoscut doar fete ce umblau cu tipi cu bani si-am ajuns sa cred ca doar genul asta de fete exista, imi spune cineva acum cateva zile.
E o fraza, o problema ce-o ridicam des in discutiile noastre. Cand n-am chef sa-l ascult sau sa-l lamuresc, ii trantesc un Stii bine ca doar sufletul conteaza, si izbucnim amundoi in ras.

Azi, la cateva secunde dupa sex, ma suna un coleg de munca sa ma intrebe:
– Adi, cum se numeste programul ala cu care transformi orice fisiere intr-un pdf?