Prin clasa a V-a sau a VI-a. Vacanţă de vară la bunici. Băteam cu văr-miu toate dealurile din jur căutând insecte si gâze. Pentru insectar. Piesele de rezistenţă le constituiau fluturii. Găseam prin fânaţuri toate culorile şi toate mărimile de fluturi. Îi prindeam cu tricoul şi apoi îi presam între paginile unui caiet.

În împrejurimile satului excursia noastră nu era numai una geografică, ci şi una istorică.
Exista movila lui Stefan cel Mare, o ridicătură de pământ în formă de potcoavă de unde vechii moldoveni semnalizau prin focuri venirea invadatorilor. Movila era destul de departe de sat, mergeai mult pe jos, însă priveliştea de acolo merita tot efortul.

Era atât de bine amplasată, lângă Drumul Păcurii (vezi Descrierea Moldovei), încăt vedeai totul pe o rază de 30 de km. Vedeai lunca Tazlăului dinspre Tescani, vedeai Moineştiul şi vedeai satele din nord dinspre Piatra Neamţ. Cu asemenea movile strategic amplasase, nu-i de mirare că moldovenii aflau foarte repede de năvala turcilor sau a tătarilor.

O altă excursie istorică era la drumul vechi. În anii ’70, traseul a fost schimbat, astfaltul s-a aruncat în altă parte, iar drumul vechi a rămas o simplă rută pentru a ajunge pe dealurile din jurul satului.

Drumul vechi, ne povestea bunicul, în ultimii ani de război era plin de maşini şi tancuri nemţeşti. În retragerea grăbită a armatei germane în faţa ofensivei ruseşti. În graba lor, coloanele germane lăsau arme, maşini şi obiecte casnice (zeci de ani mai târziu, maşina de cusut luată de la soldatii germani era încă funcţională)

La un moment dat, când bunicul era la cosit, un soldat neamţ rătăcit pe acele dealuri, a apărut de nicăieri şi l-a întrebat unde este Berlinul.
– După deal, tot înainte.

La ceilalţi bunici, în satul Bucşeşti (a se căuta personalităţile care s-au născut şi au copilărit în zona Poduri), povestea centrală era una cu haiduci.

În a doua jumătate a secolului XIX, o bandă de haiduci din care facea parte şi o fată era renumită în zonă. Haiducii au fost prinşi, închişi, iar după mulţi ani, fata (acum o femeie bătrână) a fost singurului supravieţuitor. Bântuia împrejurimile satului căutând peştera unde în tinereţile ei prietenii ei haiduci ascunseseră comorile. Pădurile crescuseră, relieful se schimbase şi nimeni n-a putut găsi acea peşteră.
– Şi acum, în padure , există acea comoară.

Bunica era adolescentă în timpul războiului. Îmi povestea că soldaţii germani erau bărbaţi frumoşi, urmăreau de peste gard balurile din sat şi ofereau ciocolată fetelor. Despre ruşi a păstrat o amintire mai puţin plăcută.

Era cu sora ei la cules cireşe, pe deal, când un tanc rusesc şi-a schimbat traseul şi a început să tragă către cireş. Când monstrul de metal ajunsese sub copac, fetele deja se pişaseră pe ele de frică.
Din tanc au ieşit căţiva soldaţi ruşi care au început să râdă zgomotos.