A fost una din acele coincidenţe. Ridic privirea şi imediat văd acţiunea începând. Dacă aş fi întârziat cu jumătate de secundă, aş fi văzut doar hârtia căzând între şinele de metrou, însă n-aş fi observat cine ar fi aruncat-o.
Acum, ridicând într-o doară privirea, l-am văzut pe acel tânăr aruncând hârtia pe jos cu cel mai natural aer posibil. Erau oameni pe ambele margini ale staţiei, însă tânărul nostru nu a stat să le ceară aprobarea. Continue reading
Am nevoie de un vis pentru a-mi purta iubirea mai departe.
Am nevoie doar un vis pentru a face diferenţa între procese organice care-mi susţin respiraţia şi aripile care mă fac om.
Chipul meu poarte amprenta visului meu intim. Mai clar spus, nu sunt ceea ce arăt, însă arăt ceea ce visez.
Visul este veriga de legătură între potenţialităţile viitorului şi profunzimile trecutului. Este forma prezentului meu aşezat între ceea ce am fost şi ceea ce voi fi.
Visul este puterea spiritului uman de a-şi depăşi limitele.
Dacă visul este singura putere a spiritului uman, devine firesc să simt că a visa este indisolubil legat de capacitatea de a iubi.
Astfel, a visa înseamnă a iubi care înseamnă a cunoaşte.
Lucrurile par aşezate frumos în cea mai bună lume posibilă de vreme ce cunoaşterea trece prin ceilalţi învăluiţi într-o formă de iubire.
Între mine şi realitate se interpun mereu nişte suflete care merită dragostea mea.
Nu este nevoie de multă poezie pentru a realiza că lumea a fost creată printr-o formă de iubire care zburdă ca un puf de păpădie de la inimă la inimă. O iubire plăpândă şi puternică care aşează destine, calibrează aripi şi colorează vise.
Astfel, pentru un suflet lipsit de visare, lumea este opacă, nu mai transmite semne şi nu mai clădeşte curcubee.
Am fost şase în total şi am avut noroc cu vremea. Am luat bicicletele de la Cicloteque şi ne-am plimbat până-n Herăstrău şi-napoi.
Ionuca a povestit mai mult şi-a pus poze.
25 noiembrie 1959:
Cu toate că văd omul zdrobit, asfixiat, strivit de “civilizaţia industrială”, nu pot să cred că el va degenera, că se va ofili moral, pentru ca, la final, să piară, complet secătuit. Am o încredere fără margini în puterea creatoare a spiritului. Am impresia că omul va reuşi – dacă va vrea – să rămână liber şi creator, în orice împrejurare, cosmică sau istorică.
Photo Gallery: East Germany, Up Close and Personal
Fotograful Paul Fusco cu Cernobyl Legacy şi RFK Train
Interviu cu Mircea Cărtărescu realizat de Ştefania Coşovei
Mi-am luat Cum repară soldatul gramofonul (10 RON) şi German Psycho (5 RON). De la Cărtureşti.
Dimineaţă în metrou, spaţiul personal din jurul cărţii mele a fost mai mare că de obicei. În infinitul vagoanelor, feţele celorlalţi păreau mai triste, culorile tricourilor, mai desaturate.
A fost doar o impresie probabil creată de grupurile de tineri cu bagaje, cu alură de mare.
La Unirii, în tunel m-am întâlnit cu cineva:
– Ce faci?
– Uite, greşisem magistrala, mă duceam la muncă din greşeală. Când colo, mă duc la mare!
Scriu aceste rânduri dintr-un spaţiu specific unei activităţi de ne-vacanţă gândindu-mă totuşi la zilele de linişte care vor urma.
În sfârşit, o propunere. Facem o ieşire într-un parc?
Sâmbătă la 12:00, la Facultatea de Drept, mă văd cu Ionuca să închiriem biciclete, iar apoi să ne plimbăm prin Herăstrău.
Cine mai vine? Hai să facem o plimbare ludică:)
La expoziţia de aseară (care mi-a plăcut la nebunie), sub obiectul meu – capsatorul – era scris: “Fără text, Adrian”. Aş fi vrut să-l revăd pe Lorin, să-mi cer iertare că n-am apucat să-i scriu textul – mă panicasem, crezusem că trebuie să scriu o povestire sau o nuvelă despre obiectul singurătăţii mele, dar Lorin n-a venit decât printr-o înregistrare audio.
Mi-a plăcut la nebunie expoziţia. Într-un beci, pe întuneric la început, cu un brad şi cu vocea lui Lorin:
“Sunteţi singuri acasă”
Oricum, dacă obiectul meu ar fi vorbit în mod mediocru despre singurătate, două obiecte de acolo m-au emoţionant rau tot: două bilete la un concert. O tipă câştigase biletele la un concurs oarecare şi nu a avut cu cine să se ducă. Am simţit una dintre cele mai frumoase drame, durerea că multe din bucurii rămân neîmpărtăşite.
Singurătatea unui câştigător este mai dură decât singurătatea unui pierzător. În acelaşi timp este mai eroică, mai creativă.
Despre expozitie au mai scris:
Ruxandra Oancea
Dragoş C. Butuzea
via Lorin
Din The Tipping Point:
Mintea umană are un fel de supapă reducţionistă care “creează şi conservă percepţia continuităţii, chiar şi în faţa unor schimbări perpetue observate în comportamentul real”.
Dacă ar trebuie să reevaluăm în permanenţă pe cei din jur, cum am mai putea să înţelegem ce se întâmplă în lume?Atunci când observăm o femeie care pare ostilă şi teribil de independentă în anumite intervale, dar care alteori pare supusă, neajutorată şi feminină, supapa noastră reducţionistă ne obligă de regulă să alegem între cele două manifestări. Decidem că unul dintre modele se găseşte în serviciul celuilalt sau că ambele se găsesc în serviciul unui al treilea motiv. Trebuie să fie o femeie de-a dreptul fioroasă, care afişează un aer neajutorat sau poate că este o femeie tandră, submisivă şi neajutorată, care apelează la o defensă agresivă superficială. Dar poate că natura este mai complexă decât conceptele noastre şi este posibil că femeia aceea să fie ostilă, teribil de independetă, submisivă, neajutorată, feminină, agresivă, tandră, fioroasă, toate la un loc.