Îmi place obiceiul autorilor anglo-americani de-a rezerva între coperţile unei cărţi câteva pagini destinate mulţumirilor. Autorii mulţumesc familiei, soţilor, asistenţilor, editorilor, prietenilor cercetători, Fundaţiei sau Universităţii pentru bursa oferită.

Mulţumesc pentru sprijinul, încurajările şi răbdarea de care au dat dovadă prietenii din jurul lor în timpul scrierii cărţii. E un act de mare modestie a-ţi asuma propriul succes prin filtrul recunoştinţei faţă de ceilalţi care au fost alături de tine.

În 1988, un avocat din Dallas îşi dă demisia pentru a se consacra singurei pasiuni din viaţa lui: scrisul. Publicase până atunci doar un singur articol de specialitate, era un bun avocat, iar visul lui de-a scrie literatură părea total nebunesc. În primul an şi-a vândut două povestiri, a început să scrie un roman, apoi şi-a dat seama că-i un roman slab, apoi a avut o perioadă mai grea, apoi s-a apucat de scris din nou. Colecţia sa de povestiri scurte Brief Encounters with Che Guevara a fost publicată de către HarperCollins, a primit cele mai bune recenzii şi a devenit una din revelaţiile literare ale anului.

Este de laudat persistenţa sa pentru o pasiune pentru care şi-a sacrificat o carieră de succes ca avocat, însă mult mai interesant este faptul că a început să scrie în 1988, iar primul său succes literar de anvergură l-a avut în 2006. Trecuseră 18 ani!
Ce s-a întâmplat în acest timp?

Avocatul pe numele său, Ben Fountain, a fost susţinut de soţia sa (avocată la rândul ei). Fără presiuni şi fără şantaje. De prieteni şi de familie.
Această poveste este descrisă în capitolul Late Bloomers din What the Dog Saw, cartea lui Malcolm Gladwell şi este pusă în antiteză cu poveştile despre genii, despre copiii precoce (Mozart), despre excepţiile care de regulă iau toată crema atenţiei mediatice.

Find obişnuiţi doar cu minuni şi genii, uităm că lucrurile frumoase din jurul nostru vin de la acei oameni normali care s-au dedicat unei pasiuni şi care au fost încurajaţi şi iubiţi în drumul lor, iar rezultatele lor se traduc în recunoştinţa pe care o poartă celor care le-au fost alături.
Rareori succesul ţine doar de propria persoană!

Într-o asemenea cultură, în care oamenii par educaţi să înţeleagă că o duc toti mai bine dacă fiecare are grija şi de celălalt, nu-i de mirare cultul de-a mulţumi cu orice ocazie celor care ţi-au fost alături.

În cazul nostru, aş face un audit pentru a cerne nişte statistici cu privire la frecvenţa folosirii familie de cuvinte din jurul verbului a mulţumi în discursurile publice, la emisiunile live şi în articolele de ziar. Pe aceste meleaguri, prin raritatea şi ineditul situaţiei, când cineva mulţumeşte cuiva, faptul ar trebui să devină o ştire.

În fiecare dimineaţă în drumul de la pat la baie aş vrea să-mi apară într-un spaţiu imaginar din jurul meu toţi oamenii care n-au crezut în mine de-a lungul timpului. În fiecare dimineaţă când mă aşez în în faţa laptopului pentru a scrie şi pentru a citi, aş dori uneori să-i văd cu coada ochiului pe toţi cei care m-au încurajat şi au crezut în mine de-a lungul timpului.

Mi-aş dori lucrurile acestea pentru că uneori am nevoie de suporturi de motivaţie la începutul unei zile. M-am gândit îniţial la citate motivaţionale lipite pe peretele de la bucătărie, deasupra oglinzii de la baie, pe hol, înainte de-a pleca din casă, dar am renunţat. Cele două categorii de oameni – cei care cred în tine şi cei care nu te-au creditat şi nu te creditează – dacă sunt puşi în sincron cu stările tale de spirit, pot face minuni.
Uit prea des cele două categorii de oameni, ştiu că există, uneori îî simt în mod difuz, însă uitându-i, nu reuşesc să-mi creez un context pe măsură.

De exemplu, atunci când suntem trişti uităm că suntem iubiţi, că avem prieteni şi că ne bucurăm de respectul câtorva oameni care contează pentru noi. Uităm pentru că tristeţea este un context puternic în sine care ne alungă într-o altă lume. Eu mi-aş dori ca ori de câte ori sunt în această lume să am remindere peste tot în jurul meu. Aş dori să-mi amintesc că merită să lupt şi pentru cei care cred în mine şi pentru cei care nu cred în mine.

Iubirea este un reminder, un prieten bun este un reminder, familia, o carte bună, un comentariu inspirat pe blogul tău. Totul poate constitui prilej de reamintire că propria ta luptă merită efortul şi poate face o diferenţă în vieţile celorlalţi.

Cea mai neruşinată autopromovare nu-ţi rezolvă problemele care nu au nevoie de cosmetizare. Cel mai frumos ambalaj nu rezolvă sinceritatea cu care reuşeşti să te priveşti pe tine însuţi, iar încrederea în sine nu valorează nimic dacă drumul tău traduce modul cum calci oameni pentru a-ţi ridica oportunităţi.

Cocalarul român nu a avut şi încă nu are nevoie de cărţi de self help pentru a fi încrezător în sine. În schimb, o altă categorie a început să prindă aripile încrederii de sine urmând traseul cocalarului. Dinu Păturică a înţeles că trebuie să investească timp şi energie pentru a fi activ online pentru că, în zgomotul şi iureşul general, un obraz gros se observă mai greu.

Este o diferenţă între cineva care este încrezător în sine urmându-şi visele şi cineva a cărui încredere se contruieşte proporţional cu nesimţirea proprie.

Observ în jurul meu oameni care au învăţat (greşit) regulile de PR şi branding personal imediat după ce le-au uitat pe acelea de bun simţ. Pare că toţi s-au prins cum stă treaba: dincolo de toate, ceea ce contează este să te promovezi în mod constant, pe unde apuci, cum apuci.
Dincolo de toate este nevoie să proiectezi o imagine triumfalistă pentru a arăta celorlalţi că încă mai mişti, încă mai reprezinţi ceva pe piaţă. Pentru că ştii ca eşti fake şi lumea te uită repede.

Relevanţa ta trebuie neapărat să se construiască în detrimentul altuia. O gaşcă de cartier se luptă cu o altă gaşcă de cartier pentru că strada pe care şi-o împart este întreg Universul. Răul este la urma urmei o lipsă de imaginaţie, nu-i asa?

Mulţi blogeri uită că nu trebuie să ai un mogul în spate pentru a fi propriul lacheu.

Mulţi oameni au ajuns ca partidele: indiferent dacă pierd sau câştigă, dacă zâmbesc cu o mână şi cu alta fură, trebuie să transmită semnale pozivite către electoratul lor. Ceilalţi care le bat obrazul nu sunt în target, sunt din alt bazin.

Uneori pare că piaţa socială din jurul meu se maturizează acoperind din ce în ce mai multe nişe pentru nesimţire. Mulţi nu-şi mai administrează pasiuni şi vise, ci doar meschinării, nesimţiri şi priviri aruncate în locul de parcare al vecinului, iar aceşti mulţi trebuie să înţeleagă că nu sunt singuri şi că nu sunt de capul lor.

Nu mai spun despre încurajarea iniţiativelor bune şi a oamenilor faini, însă este clar că suferim la modurile sănătoase prin care putem descuraja lipsa de obraz din jurul nostru.

Acest articol este o încercare rudimentară şi grăbită de-a extrage câteva informaţii din statisticile oferite de Google Analytics şi este inspirat din ceea ce au făcut cei doi economişti în cartea SuperFreakonomics.
Dacă pui întrebările potrivite, statisticile îţi pot oferi nişte răspunsuri pe măsură.

O lecţia de umilinţă este faptul că 60% din oamenii care au nimerit pe adrianciubotaru.ro au intrat doar o singură dată, iar cei care au intrat de mai mult de 200 de ori reprezintă 2,37% din totalul vizitatorilor.
Mai mult, 78% dintre oamenii care au intrat vreodată aici au stat între 0-10 secunde, 1-3 minute au stat 5,4% dintre vizitatori, iar 3-10 minute au stat 5,7%.

Ceea ce produci online, este judecat în câteva secunde în majoritatea cazurilor. Ai o singură şansă şi câteva secunde – not so plenty of time – ca să faci o primă impresie bună.

Îmbucurător ar fi faptul că Continue reading →

În medie, oamenii pe care nu-i simpatizăm spun mai multe inepţii decât cei pe care-i simpatizăm. Nu doar pentru că suntem înconjuraţi în medie de mai mulţi oameni destepţi decât idioţi, ci pentru că suntem înclinaţi să vedem mai accentuat greşelile şi scăpările celor pe care nu-i înghiţim.

În jocul confirmărilor pe care percepţia noastră le caută de multe ori, greşeala cuiva pe care nu-l simpatizăm justifică din plin antipatia noastră. În acelaşi mod, ne vine greu să acceptăm lucrurile bune pe care cineva antipatic le face tocmai pentru că nu se potriveşte cu percepţia noastră deja creată. Preferăm inerţiile, preferăm să uităm, să omitem tot ce contrazice un cadru deja creat decât să ne reconfigurăm o nouă părere.

Oameni omit multe fapte şi sunt sensibil de selectivi cu tot ce poate contrazice o opinie deja formată, iar uneori acest lucru se întâmplă pe bună dreptate. Am consuma multă energie şi mult timp să ne schimbăm opiniile despre anumiţi oameni în funcţie de cât de buni sau răi sunt ei în diferite ocazii. E mai pragmatic ca opinia deja formată să rămână constantă. Şi ce dacă te înşeli? Cel puţin rămâi tu însuţi, fidel ţie şi punctelor tale de vedere, iar bătaia de cap este mai mică.

Obtuzitatea opiniilor noastre despre oameni este mai ergonomică Continue reading →