O teză exprimă doar ce dorește autorul. Poate fi abordată fugar într-un eseu sau cu pretenții exhaustive într-un tratat sau lucrare de specialitate.
O operă de artă – un roman, un film sau o pictură – depășește intenția creatorului și atinge o zonă plină de simboluri și imagini deschise interpretărilor multiple.
O teză este explicativă și te poartă de la început până la sfârșit în interiorul unei concluzii, în timp ce o operă de artă sondează un spațiu al subînțelesurilor care sunt mult mai largi decât orice concluzie și decât orice mesaj. În acest spațiu încercat cu ajutorul metaforelor, imaginația topește amintiri și naște întrebări.

 Mi-am amintit de aceste distincții după ce am văzut ambele volume din Nymphomaniac. Am avut impresia că am văzut un film tezist. Nu o operă de artă, ci un eseu celebral care își linge prea evident și prea satisfăcut mustățile. Un eseu ambițios care încearcă să spună o poveste doar pentru a ilustra anumite teze expuse dinainte.

Filmul este un amestec cinematografic care abundă de referințe culturale (să flateze pe cei fini), imagini explicite cu trimiteri către Doctor Faustus, șirul lui Fibonacci sau către icoane rusești, o luare la trântă cu mentalitățile burgheze (fraierilor, v-am arătat ipocrizia pe care v-ați construit viețile!) sau scene ratate, fără nicio emoție și prea pe față (moartea tatălui), un amestec cinematografic care – pentru că Lars von Trier, frate! – ar trebui să ascundă elefantul din cameră: e un film slab. Un eseu bun care leagă sexualitatea de profunzimile condiției umane, dar un film slab în jurul căruia s-a creat un hype în care s-au amestecat reputația regizorului, pornografia explicită și problemele cu cenzura.