Eram cu un prieten aseară La Mama, Piaţa Alba Iulia, unde mergem de obicei pentru că în Dristor nu găsești un loc decent. Când ne vedem, ne amăgim de fiecare dată întrebându-ne unul pe altul “unde să mergem?”. Inevitabil, întrebarea a ajuns o glumă, știm deja unde mergem pentru că în Dristor n-avem unde să ieșim sau poate avem unde să ieșim, dar nu am aflat noi.
Vara mai ieșim aproape de noi, de cealaltă parte a bulevardului Baba Novac, la Restaurantul Rucăr, la una din mesele de plastic puse afară, sau chiar ieșim în IOR, la o terasă din aceea care apare când se face cald și dispare toamna, dar toată iarna n-am ieșit decât la Alba Iulia. Nu neapărat La Mama pentru că atunci când nimeni nu zice “parcă aș mânca ceva”, rămânem la parter, la Cafepedia, unde în cursul săptămânii, seara, e destul de liniștit, dar de cele mai multe ori, urcăm la etaj.
Un alt prieten care mai iese cu noi, dar venind din Centru, se mai enervează când află unde mergem.
“Hai, frate, tot la tristețea aia de loc?”
Poate e un loc trist pentru că și el, atunci când stătea în Dristor înainte de a se muta în Centru, tot La Mama mergea pentru că, am impresia că am mai zis-o, nu ai unde să ieși în cartier, nu găsești un loc decent și liniștit unde să bei ceva seara și unde să ai deschisă opțiunea din spatele gândului “parcă aș mânca și ceva”.

Am încercat să mergem și în altă parte, să ne ferim de ideea că suntem sclavii unui obicei născut dintr-o conjunctură. Am mers la unul din locurile de pe Decebal, aproape de Alba Iulia, la o cafea sau un suc. Pornisem pe jos către Alba Iulia, urmând linia lui 79 și, pe Decebal, trecând pe lângă baruri, cafenele și restaurante, unul din noi a zis “hai să ne oprim aici” și am intrat într-o cafenea pe care dacă o iei de pe Decebal și o pui în Dorobanți, este același lucru. Prețurile sunt mai mari și targetul demografic este altul. Alte chipuri, alte țoale, alte prețuri, un peisaj nou. Nu ca la tristețea de La Mama, cu mesele alea de lemn făcute parcă în spatele curții, cu aceiași chelneri și aceleași figuri care îți dau impresia că n-ai ieșit propriu-zis în oraș, ești tot undeva aproape de casă, în cartier.

Revenind. Nu sunt sigur, dar cred că m-am lungit puțin. Am vrut să spun că eram cu un prieten aseară când m-am întrebat într-o doară cum auzim de unele lucruri care, prin repetiție, devin familiare. Vorbisem înainte despre filmele de la Oscar și m-am întrebat cum auzim de noi nume de actori care, fără să-ţi dai seama, devin familiare. Gata, le știi numele, le cunoști traseul, ştii în ce filme vechi au jucat și în ce filme noi sunt acum. Adică, auzi întâmplător un nume film sau un nume de serial și dincolo de câteva căutări și câteva clickuri, numele au devenit cunoscute.
Știu de True Detective sau de Jared Leto, dar am uitat cum ai aflat prima dată de aceste nume.  Am uitat dacă mi-a povestit cineva, dacă am văzut întâmplător un articol sau un status pe Facebook.

Îmi puneam o asemenea întrebare, la masă, pe urmele unei alte întrebări mai grave și mai cuprinzătoare. Cum apare noutatea în viața mea? Cum, dintr-o masă gri și confuză a necunoscutului, lucrurile se îmblânzesc și devin familiare. Le cunoști deja, ai un nume pe care îl poți atașa și câteva coordonate. Adică, pot să mă întreb când am auzit prima dată de Brad Pitt sau pot să mă întreb cum am auzit prima dată că există, nu știu, Nissan Pathfinder.
Desigur, nu e ceva fundamental, nu e genul de întrebare “unde erai când ai aflat că JFK a fost asasinat?”, dar Nissan Pathfinder îmi este deja un nume familiar, pot să-mi imaginez mașina și pot să o arăt pe stradă când o văd.
La un moment dat nu știam de acest nume, dar acum face parte din etichetele pe care le am la îndemână și le pot lipi de lucruri și de oameni. La fel cum știu că există Nissan Pathfinder, știu că există Brad Pitt, știu că există True Detective sau Episodes. La un moment dat nu știam de toate astea și, uneori, cum s-a întâmplat aseară La Mama, Alba Iulia – am spus de ce mergem acolo, nu-i așa? – uneori mă întreb cum au apărut. Cum am aflat că există 12 Years a Slave, The Monuments Men sau The Book Thief?

De The Book Thief – cartea – am auzit din NY Times. Un roman scris de un australian. Se întâmplă în timpul celui de-al doilea război mondial și naratorul e Moartea. Am aflat apoi că s-a făcut și filmul, l-am văzut (e așa și așa), dar mi-am plăcut cum a jucat Geoffrey Rush. Îmi părea cunoscut actorul – unde l-am mai văzut? – și am început să caut despre el. Gata, mi-am amintit. Pirații din Caraibe și The King Speech. A jucat recent în La migliore offerta. Îmi sună cunoscut titlul, mă uit la trailer și-mi amintesc că l-am mai văzut.
Bun film, scris și regizat de Tornatore. Da, mi-e cunoscut numele. Am văzut cândva La sconosciuta, mi-am amintit că văzusem și Malèna și am căutat apoi să mă uit la Baaria. Bun regizor, trebuie să văd cândva, când voi avea timp, şi Nuovo Cinema Paradiso. Nu știu cum aflat de acest film, dar știam deja numele. E deja unul dintre acele filme pe care le port cu mine ani întregi pentru a le vedea cândva. Cum mi s-a întâmplat cu Delicatessen sau Lust Caution.
Știam că sunt filme bune, dar nu găseam momentul și dispoziția. E acel gând care uneori mă zgârie și-mi spune că “parcă n-am chef să mă uit la ceva serios acum”. E gândul pe care îl auzi de multe ori în jurul tău când un prieten cere o recomandare sau când cineva scrie pe Facebook “vreau să mă uit la un film, dar la ceva ușor și antrenant, un thriller sau o comedie, n-am chef de capodopere”.
Da, ceva film bun, nu neapărat Citizen Kaine sau Dr. Strangelove, dar ceva care să placă la toată lumea.

E doar o întrebare. Cum aud de anumite nume, filme, locuri sau cărți, care devin, fără să-mi dau seama, repere familiare? Poate e derivată din “cum e cu putință ceva nou?” sau “cum apare ceva nou în lume?” sau “de ce există ceva mai degrabă decât nimic?” Sau poate, nu.
Poate e doar senzația vagă, pe care nu mi-o pot explica, că noutatea e ceva care se întâmplă pe fugă și accidental. Cineva spune un nume care creează o întreagă cascadă. Dai un search, altcineva spune din nou același nume și, fără să știi cum, felicitări, ești puțin mai informat, Romeo Fantastik a intrat în viața ta.

Sunt doar frânturi care le prind din mers și gânduri pe care nu le pot stăpâni pentru că se încolăcesc în jurul unor asocieri făcute cu multe alte frânturi care zboară prin jur.

Poate sunt eu de vină și am această manie să caut, să stau să mă gândesc cum am aflat prima dată sau să merg din click în click, să intru pe Wikipedia cu gândul să caut ceva, iar după o oră sunt tot pe Wikipedia, la zeci de kilometri distanță de clickul inițial, uitându-mă pe un articol despre Lincoln, Nebraska. Adică, cum am ajuns aici și de ce? Ce lucruri importante am nevoie să cunosc despre orașul Lincoln din Nebraska? Mă va opri cineva pe stradă să-mi pună întrebarea de un milion de dolari despre Lincoln, Nebraska? Iar eu, neștiind răspunsul, îmi voi plânge în pumni că aș fi putut ajunge milionar, doar dacă aș fi știut câte ceva despre orașul Lincoln. Care ar fi şansele?

Închei. Eram cu un prieten la o masă – La Mama, Piaţa Alba Iulia – şi nu mai ţin minte cum am ajuns prima dată aici.