Pe aeroportul din Istanbul, în timp ce așteptam microbuzul să ne ducă la hotel, Cosmin, făcând referire la ce se vorbește în jur, zice:
„I don’t understand o iotă”

Acum șase ani, într-o dimineață de noiembrie, mă urc în metrou cu direcția Schönbrunn. Cu câteva stații înainte, în timp ce metroul se juca mai mult la suprafață, în timp ce privesc câțiva oameni citind și alți oameni discutând într-o limbă rece ca un aragaz de mult oprit, în timp ce anunțurile stațiilor se perindă prin urechi ca o mantră neînțeleasă, am un singur gând:
“E frumos aici, dar nu e acasă”

După două săptămâni de Viena, întors în România și reluându-mi naveta zilnică cu metroul, privind și ascultând în jur, mi-am dus gândul vienez mai departe:
“Acasă e acolo unde pot înțelege ce aud în jur”

La 16 ani, mi-am sacrificat vacanța de vară pentru a învăța franceza. În mod obsesiv, în fiecare zi, de dimineață până seara.
Undeva citisem:
“Trebuie să ajungi să visezi limba pe care o înveți”

Dacă la început înaintam cu greu și citeam câteva pagini pe zi și mi-a luat o lună să termin Cyrano de Bergerac, mai târziu, când venise deja toamna, simțeam că zburdam prin Jules Verne, prin acele cărți cu copertă roșie cartonată din seria Prietenii Cărții.
Singurele opriri la dicționar erau prilejuite doar de termeni tehnici din lumea corăbiilor, ale pânzelor de tot felul și ale activităților specifice pe care le fac marinarii. Erau termeni pe care nu-i înțelegeam prea bine nici în română.

După câteva săptămâni, când zilele se scurtaseră, când pierdeam nopțile pentru a recupera orele pierdute la școală, când observam că citeam la fel de repede ca în română, când observam că nu-mi mai traduc mental ceea ce citesc pentru că deja le înțeleg direct în franceză, când simțeam ce înseamnă un cuvânt, dar trebuia să mă concentrez să-i găsesc corespondentul în română, în acea perioadă, am început să visez.

“Și dacă, așa cum e probabil, înstrăinată printre străini, cu copii și nepoți care nu vor ști un cuvânt românește, dacă, atunci, bătrână, nu-mi voi aduce aminte aproape nimic din limba care a fost cândva a mea, în clipa morții îți voi spune că te iubesc în românește…”

Sunt cuvintele Ilenei din ultimele pagini ale romanului Noaptea de Sânziene și îmi amintesc cumva de un gând pe care Eliade l-a exprimat prin alte locuri: nu poți visa și nu poți spune te iubesc decât în limba în care te-ai născut.

Visele în franceză de la 16 ani – închipuite sau nu – n-au ținut mult. După săptămâni de nopți nedormite când mă culcam la 5-6 dimineața pentru ca la 7 să mă trezesc pentru a merge la școală, am avut un avertisment. Într-o zi, ceva în mine a început să tremure necontrolat, corpul a dat semnalul unei răzvrătiri, nu am știut ce să fac și am cerut voie la toaletă, am fugit din clasă și pe hol am căzut jos.
Țin minte și acum cât de rece am simțit betonul pe obraj, cum am încercat să îmbrățisez răceala pentru a scăpa din acel tremur și din acea panică, cum pulsul din tâmple îmi alerga în ritmul unor roți de tren și cum mi-am pierdut într-un final cunoștința.
Mai târziu, când eram deja într-un salon de spital, doctorul a dat verdictul: criză de spasmofilie.

Așa fusese, dar atunci am interpretat totul ca un avertisment: nu poți visa decât într-o singură limbă. O limbă pe care nu tu o alegi, o limbă care te alege ea pe tine.
În românește, vorba Ilenei.

În cadrul campaniei DERO – Vorbește românește – ești invitat să sesizezi acele cuvinte forțate în rândul unor fraze și, dacă atingi punctajul maxim, poți câștiga zilnic o ie tradițională lucrată manual de meșteșugari români.

Campania se desfășoară până pe 30 noiembrie și face parte dintr-un demers mai larg – Spală românește  – comunicat în toate mediile clasice (TV, radio și presă scrisă) și în cadrul căruia, prin înscrierea codului promotional de pe pachetul de detergent DERO, se poate câștiga zilnic o mașină de spălat Arctic.