Sambata la piscina mi-am spus de cateva zeci de ori gata, asta e ultima saritura!, insa nu prea ma tineam de cuvant. Doream ca ultima saritura in cap sa fie perfecta, plenara, totala. Uneori simteam ca sar din ce in ce mai bine, alteori saream din ce in ce mai prost si alte ori incercam combinatii de sarituri schimband unghiul de patrundere in apa, elanul sariturii, pozitia picioarelor si a mainilor. Apoi mi-am dat seama ca nu saritura perfecta o cautam. De fapt, vanam secunda ce dureaza chiar inainte de a intra in apa si se termina atunci cand incepi sa te ridici la suprafata de sub apa. O secunda in care imi imaginam ca ma topesc intr-o matrice primordiala, o secunda care se deruleaza atat de repede incat n-ai timp s-o constientizezi (si poate chiar nu trebuie) si care totusi se scurge prin tine de vreme ce-o doresti reactualizata la infinit. E o secunda de care ma agat incercand sa devin contemporan cu ceva mai bun din mine. E doar o simpla saritura in apa. Ai sarit, ai iesit si te gandesti ca tocmai ai creat o amintire frumoasa, tocmai ai irizat o clipa, tocmai ai atins o secunda dupa care in viitor vei tanji.
  Ador inotul, mi se pare unul din cele mai frumoase sporturi: o veritabila intalnire spirituala cu apa. Uneori am impresia ca doar contactul cu apa ma face sa-mi doresc sa timpul sa se opreasca din loc acolo: doar eu cu mine insumi, fara intermediari.