Citisem în Maimuța goală că omul este singura primată care și-a prelungit curiozitatea dincolo de granițele copilăriei. Cimpanzeii, de exemplu, sunt curioși, jucăuși și inovativi doar câțiva ani, în timpul tinereții, însă odată cu maturizarea, cantitatea de nou învățată scade dramatic.

În schimb, cu aproximativ 25 de ani în mod oficial, omul îi este rezervată cea mai lungă perioadă ludică, cea mai lungă copilărie. Mai mult, curiozitatea și jocul nu se opresc o dată cu maturitatea, iar aceasta ar fi unul din motivele evoluției speciei umane. Astfel apar inovațiile și creațiile culturale.

Maimuțele sau leii nu au o copilărie prelungită pentru că imediat sunt supuse presiunii supraviețuirii, iar grija părinților nu este atât de extinsă (ca timp și ca profunzime) ca în cazul omului. O dată cu ajungerea la anii maturității capacitatea de învățare stagnează în mod structural pentru că mediul în care trăiesc este unul stabil, iar provocările pentru adăpost și hrană comportă în mare parte aceleași tipare pe care le aveau și maimuțele și leii de acum mii de ani.

În cazul omului, lucrurile nu sunt atât de simple. Oamenii au o copilărie prelungită pentru că au foarte multe de învățat despre lumea în care se nasc, pentru părinții au grijă de ei pe termen lung și pentru că nevoile primare nu sunt singura lor miză.

În plus, omul este o ființă care trăiește într-un mediu schimbător, fluid și complex, iar procesul de învățare este unul pe măsură. Dacă la începutul vieții învățăm despre lumea în care ne-au adus părinții, treptat învățăm despre lumea noastră, cea la care participăm ca persoane adulte, cea pe care încercăm să o modelăm după chipul nostru.

Pentru a face faţă provocărilor constante ale unei lumi din ce în ce mai complexe, schimbătoare şi în care a fost aruncat, omul este obligat să rămână fidel copilului curios, receptiv şi creativ din el însuşi. Mai mult decât atât, omul este animalul care poate suporta cea mai mare cantitate de incertitudine. Uneori însă, când cantitatea de incertitudine – implicit disconfort – este prea mare, ajungem să ne comportăm ca nişte animale încolţite şi ne reactivăm structuri mai vechi ale psihicului.

Omul este fiinţa cu cea mai mare cantitate de improvizaţie din viaţa sa. Improvizația este acea situație unde ai nevoie de spontaneitate, creativitate și curaj și – cum toate acestea sunt atribute ale jocului – este de înțeles de ce omul și-a găsit forța interioară tocmai din prelungirea îndrâzneață a copilăriei sale.