În aceeași zi în care am văzut The Lone Survivor, am citit într-un articol de pe contributors.ro, următoarea frază:
“Eroismul nu mai are argumente în lumea de astăzi”

Alăturarea celor două universuri discursive pare ciudată. Pe de o parte, e un film – fie chiar bazat pe fapte reale – despre niște eroi clișeizați (soldați americani), iar pe de altă parte o argumentare coerentă care restrânge eroismul la posibilitatea de a muri la război pentru suveranitatea şi integritatea teritorială a unui stat (a altui stat).

Din păcate sau din fericire, integritatea teritorială nu este doar o realitate juridică, este un loc geometric în care mituri și idealuri își găsesc justificarea, iar pentru mituri și idealuri oamenii încă se mai sacrifică.

Americanii încă luptă în diferte teatre de război care nu au de-a face cu integritatea teritorială, iar justificarea (legitimă sau nu) se regăsește în apelul la valorile occidentale. Dincolo de realitățile geopolitice, dincolo de cinismul unor lideri politici, există tineri care se înscriu pentru a se duce “la război”. Poate o fac din tot felul de motive (bani, experiență, plecarea de acasă, oportunități de carieră), dar povestea care reiese de aici este una a eroismului și a redescoperirii solidarității umane.
Sunt povești fabricate mediatic și preluate de Hollywood, sunt destule cărți scrise de soldați americani povestind dezamăgirile şi tragicul experiențelor din Irak sau Afganistan, dar dincolo de toate acestea, realitatea este că oamenii – cel, puțin americanii, cel puțin unii soldați americani – cred în eroismul uman și în sacrificiu de sine. Poate altarul nu mai este apărarea valorilor occidentale, poate este doar solidaritatea imediată față de propriul pluton, poate e spălare pe creier (dar ce nu este?), dar nu mai contează.

Eroismul este un mit extrem de rezistent la discursuri raționale. Unul dintre motive – o ipoteză proprie – este că are de-a face cu demnitatea umană.
În gândirea clasică grecească, eroii erau cei care se bucurau de imortalitate spirituală. Prin modelul lor exemplar, eroii își salvau numele de la uitare, reușind să supraviețuiască în memoria colectivă.
Acum, eroii au devenit toți cei care fac lucruri pentru ceilalți. Cei care se sacrifică, își salvează aproapele, fac eforturi pentru binele comunității. Povestea lor este exemplară  și este celebrată peste tot.
Eroismul soldaților, al polițiștilor, al pompierilor, al celor care salvează oameni din clădiri în flăcări, al celor care salvează o pisică. Helping a stranger, making a random act of kindness, hugging, volunteering.

Sunt americani care în timpul sărbătorilor își umplu portbagajul cu mâncare și se duc ajute familiile sărace din zonă. Sunt familii de occidentali care își petrec concediul făcând voluntariat în țările din lumea a treia. Pensionari francezi sau adolescenți scandinavi care se înscriu în organizații de binefacere și sunt pătrunși acest model generos al ajutării celor defavorizați.

Nu cred că toți care se implică pentru binele celorlalți – o caracteristică eroică – sunt pătrunși de idealul perenității propriului lor nume (modelul clasic grecesc). Mai degrabă are legătură cu dorința de a te face util celorlalți. A ajuta pe cineva e una din căile cele mai simple de a da un sens vieții proprii.
În plus, ideea că suntem toți legați unii cu alții capătă din ce în ce mai mult teren. Dincolo de conștiința ecologistă (sunteți toți pe aceeași planetă), se redescoperă o solidaritate umană care trece dincolo de granițe naționale și culturale.

Este banalitatea unui eroismul și a unei solidarități la îndemăna fiecăruia dintre noi. Practic, ridici o mână și spui: “Vreau să ajut și eu”, iar gestul devine unul fondator, exemplar şi eroic.

Vineri seara, câteva zeci de oameni s-au adunat în cadrul unui eveniment pentru a da o mână de ajutor. Ideea a fost să îți donezi opt ore din viața ta pentru o cauză bună în funcție de propriile competențe. Evenimentul a ținut de la 7 seara până la 3 dimineața și a cuprins echipe formate să ajute organizații non-guvernamentale și cauze bune.

Oameni din comunicare, programatori, avocați, bloggeri, designeri, oameni cu experiență în fundraising și în voluntariat. N-am reușit să găsesc un tipar, erau pur și simplu oameni care, în loc să se ducă acasă vineri seara, în loc să iasă în oraș, au ales să facă ceva pentru binele celorlalți.

La urma urmei, de ce nu ai face-o? Nu doare, nu îți epuizează resursele, nu te blamează nimeni (în afară de prietenii “realiști” care nu pot înțelege de ce ai face ceva din care nu-ți iese mare lucru) și te simți bine după aceea.
Slavă Domnului că ne simțim bine în timp ce – și după ce – facem lucruri bune. Ar fi dezastruos pentru rasa umană să ne simțim prost ori de câte ori ajutăm și ne implicăm.

M-am gândit la aceste aspecte revenind sămbătă dimineață de la acest eveniment și gândindu-mă – fiecare cu problemele lui – că mi-am dat peste cap propriul program matinal pe care mi-l creasem în ultimele săptămâni și care implica trezitul la ora 5 sau 6 dimineața.

M-am gândit la toate aceste aspecte observând la mine însumi – dincolo de gândul propriului deranj – acel entuziasm pe care l-am simțit ori de câte ori activitatea pe care o fac implică o muncă în folosul celorlalți. Una este să scriu pe blog – gândindu-mă destul de vag că ceea ce fac aici poate ajuta pe cineva – și alta este să fac ceva care poartă în mod concret semnul implicării.

Dincolo de toate eroismele implicite sau explicite, dincolo de sensurile acestuia, dincolo de voluntariat, idealuri şi implicare socială, dincolo de sentimentul simplu al propriei datorii (doing my part), dincolo de discursuri şi cuvinte frumoase, dincolo de toate acestea, există un  simplu gând care mă descoperă în toată vulnerabilitatea şi, prin urmare, are legătură cu tot ceea ce înseamnă a fi om: tot ceea ce fac în fiecare zi este o picătură într-un ocean.

Yet what is any ocean but a multitude of drops? Dincolo de această întrebare, începe o altă poveste. Orice poveste.