Este o vorbă destul de acceptată în rândul multor reprezentanți ai elitei care spune că “românii sunt inteligenți, dar nu au caracter”. Este vorba pe care mulți intelectuali o aruncă atunci când sunt puși în fața diagnosticului sărăciei spațiului public din România. Variațiunile sunt destul de multe (suntem inteligenți, dar suntem și lichele, suntem inteligenți, dar suntem lași și pasivi) și au fost scoate ca măsură explicativă atât pentru “colaboraționismul” din timpul perioadei comuniste, cât și pentru pasivitatea din timpurile recente.

Una dintre ipoteze era următoarea: românii s-au prins (de vreme ce sunt isteți de la natură) că sistemul comunism este o minciună de la un capăt la altul, dar nu au luat atitudine din lipsă de caracter. Mai târziu, românii au văzut că politicul și economicul au fost monopolizate de elite neo-comuniste (din eșalonul secund al nomenclaturii), dar nu au luat atitudine. Unii s-au refugiat în lehamite (zborul la joasă înălțime pentru a nu fi prins pe radar), iar alții s-au gândit cum să se alieze cu această camarilă post-decembristă.

Personal, nu cred că “românii sunt inteligenți, dar nu au caracter”, dar cred că vorba ascunde – mergând pe urmele unei gândiri slabe – un anumit tip de adevăr cu un termen de valabilitate mai scurt.
Ideea mea este că românii nu sunt mai informați sau mai puțin informați decât alții, dar au destule probleme atunci când e vorba de a lua o atitudine. Întrebarea simplă ar fi următoarea: de ce românii nu iau atitudine în spatiul public de pe urma informațiilor pe care le află?

Problema este lipsa unor structuri solide (de factura liberală și civică) de transmutare a informării în atitudine și înaintez două explicații pentru această stare de fapt:

1. spațiul public este locul unde totul se cauționează și se penalizează. Avem o istorie comunistă care poate depune mărturie, o istorie în care luările de poziție era plătite uneori cu propria libertate. Mai mult decât atât, istoria post-decembristă a presei e plină de episoade “staliniste” în care oamenii erau puși la zid în mod sistematic, după tehnici ieșite din vechile laboratoare ale noului SRI.
Un asemenea episod, dau doar un exemplu, s-a întâmplat anul trecut când unii dintre intelectuali (Liiceanu, Patapievici, Pleșu, Cărtărescu) au fost atacați în mod sistematic și după o structură uimitor de izbitoare cu omorârea – simbolică! – a dușmanului de clasă din perioada comunistă.

2. Sindromul “țară mică, scaune puține”. Înainte de orice atitudine, este nevoie de un calcul care se face de prea multe ori: pe cine supărăm? Unde lucrurile sunt personalizate (oameni, nu instituții, se atacă oamenii, nu ideile) ai nevoie de un calcul care ți-ar indica o minimă prudență înainte de orice luare de poziție.

Când nu faci un asemenea calcul, ești naiv. Nu știi cum merg treburile la noi?…

Am trăit eu însumi un asemenea episod acum câțiva ani. În urma evenimentului cu Ion Iliescu, au fost destui – oameni sinceri și inteligenți – care mi-au atras atenția de imprudența gestului meu din perspectiva unei viitoare cariere în spațiul public. În concluzie, nu e bine să te pui rău cu anumiți oameni care, nu se știe cum se învârte roata, te pot ajuta pe viitor.

Practic, în România, orice atitudine implică un risc din perspectiva scaunelor puține. Orice atitudine are nevoie de un prealabil calcul oportunist pe care, dacă nu îl faci tu însuți, ți-l pun ceilalți în față. Nu poți să îi contrazici, au destule exemple în jur. De oameni care și-au pierdut un loc de muncă, o reputație sau perspectiva unei cariere pentru că, la un moment dat, nu au tăcut din gură.

Experiența l-a învățat pe aproape fiecare român că există destule consecințe atunci când te-a mâncat și n-ai stat în banca ta.

Malgré tout, românii reacționează și iau atitudine, însă doar atunci când le ajunge cuțitul la os, doar atunci când orice calcul e inutil, doar atunci când nu mai poate. Această reacție care vine târziu a fost blamată de Dan Tapalagă atunci când i-a întrebat pe protestatarii Roșia Montană unde erau – în anii trecuți – atunci când era nevoie de vocea lor.
Nu știu unde erau, dar știu unde sunt acum.

Atitudinile înfloresc într-un mediu unde acestea sunt încurajate, iar spațiul public din România va deveni mai sănătos când balanța dintre încurajare și penalizare se va înclina în favoarea celei dintâi.

Existența unei majorități tăcute (care înțelege, dar nu ia atitudine) este ipoteza tuturor care iau atitudine și simt că sunt nu încurajați. Această majoritatea tacută este invocată (și în mediul online) ori de câte ori reacțiile virulente și disproporționate nu sunt echilibrate de atitudinile care încurajează… o altă atitudine.

E ironic și tragic că, în lipsa unor aliați, românii care iau atitudine trebuie să își imagineze că există alți români care cred la fel, dar – din lașitate sau lehamite – nu iau atitudine.
La fel și eu, scriind acest articol, îmi imaginez că există destui care cred la fel ca mine.

foto: Cristian Vasile