E greu de pus în cuvinte ciudățenia unui simplu drum pe care l-am făcut zilele trecute: de la bancomat la schimbul valutar (îmi plătesc totuși chiria în euro), iar apoi la o bibliotecă de pe strada Dristorului.

Am intrat după (prea) mulți ani într-o bibliotecă cu gândul simplu și banal să-mi fac un permis. A fost o coborâre în timp care mi-a adus aminte de ziua când m-am dus la Biblioteca Orășenească din Moinești imediat după examentul de admitere la liceu, de zilele petrecute la BCU din Iași, la Filiala de Filozofie și la Biblioteca “Gheorghe Asachi” de la Palatul Culturii.

Acum, la 33 de ani, întorcându-mă de la un schimb valutar, am nimerit într-o bibliotecă și mi-am oferit buletinul unei doamne în vârstă pentru datele necesare în vederea unui permis.

O bibliotecă în sensul clasic al cuvântului cu cărți pe care le poți lua acasă (3 cărți pentru 21 de zile. Spun sensul clasic pentru a ilustra o distanță pe care o resimt. Bibliotecile au fost mereu acolo, nu și-a schimbat rolul, doar că acum am fost mirat că pot lua cărți acasă și – culmea – primul meu gând a fost un calcul fugar despre cât de mulți bani aș putea economisi mergând din când în când la o bibliotecă.

Mirarea că pot lua cărți acasă are o istorie din timpul facultății: cărțile grele (referințele) se puteau citi doar la sala de lectură și doar cele mai “ușoare” (literatură sau eseistică) se puteau împrumuta și acasă.

Biblioteca în care am intrat este una dintre cele 35 de filiale – dacă am numărat bine – ale Bibliotecii Metropolitane București și am fost mirat de consistența fondului de carte. Am fost atât de mirat încât mi-a revenit un vechi obicei pe care mi-l asumam ca o paralizie a facultății de alegere.
Ori de câte ori m-am aflat între multe cărți (o librărie sau o bibliotecă) și asumându-mi o limită (de bani sau de cărți împrumutate), am avut o problemă în a ști cu care dintre cărți să plec acasă. Prin urmare, înainte de a mă decide, ajung să stau câteva ore printre rafturi (răsfoind și cântărind).

Acum, într-o bibliotecă “de cartier” plină cu cărți editate în ultimii ani, am stat printre rafturi aproape două ore. Nu doar pentru a mă decide, cât și pentru a mă familiariza cu locul. De acasă fac 10 minute pe jos până aici și prevăd deja că voi deveni un client fidel.

Mărturisesc că nu am început chiar bine această aventură. Prelungirea mea inexplicabilă printre rafturi a reușit să o irite pe venerabila bibliotecară. Anecdotic spus, avea treabă în altă parte și prezența o reținea.
În primul rând, dorea să se ducă la toaletă și nu putea să mă lase singur acolo (e drept, mai ales când sunt nebărbierit, că nu am aparența unei persoane de încredere).
În al doilea rând, dorea să se ducă la administrația blocului (la parterul căruia se afla biblioteca) și să întrebe când se va da drumul la căldură.

M-am conformat cât am putut de repede. Mai întâi, i-am spus că mai durează 10 minute, apoi i-am spus 5 minute, apoi mi-am luat cărțile și am plecat. Ar fi fost urât din partea mea, singurul client din acea dimineață, să o încurc pe biata femeie.