Există ceva inhibant în acel realism pur lăudat peste tot în jurul nostru. Este într-adevăr recomandat să privești lucrurile în față, însă drumul nu se oprește aici.

Omul nu este o fiinţă adaptată doar pentru a vedea realitatea încremenită şi pentru a vedea cum stau lucrurile. Omul a schimbat, a modelat, a anticipat şi – mai ales – a făcut proiecţii asupra viitorului. Omul proiectează în mod constant vise dincolo de lucruri, dincolo de starea de fapt, dincolo de prezentul implacabil.

Este o lipsă de curaj în a nu vedea dincolo de starea lucrurilor, iar mai jos am să încerc să detaliez partea sănătoasă din a vedea dincolo de lucruri.

Realitatea actuală este abia primul pas al percepţiei, iar o mare parte din eforturile noastre se îndreaptă către o realitatea posibilă. Se pare că mintea umană nu poate funcţiona fără imaginarea unui realităţi posibile în care sunt topite amintiri din trecut şi stări din prezent.
Dincolo de a vedea ceea ce este, adevărata percepţie înseamnă a vedea ceea ce este posibil.

Realismul pur (a vedea fix cum stau lucrurile) este o frumoasă utopie și un deziderat onorabil. În realitate, percepția noastră este în permanență bruiată – mai bine spus, conturată – de frustrările noastre și idealurile noastre. Dacă frustrăriile sunt legate de anumite reziduuri din trecut, este clar că idealurile vorbesc despre viitor.

Dacă frustrările vorbesc despre cum ne imaginăm propriul trecut la un moment dat, visele noastre sunt despre cum ne imaginăm viitorul.
Suntem mai mult decât frustrările proprii și cred că putem afla mai multe despre un om dacă îl întrebi mai degrabă unde dorește să ajungă decât de unde a venit.

Mai interesant – decât traseul propriilor frustrări – ar fi să aflăm istoria viselor pe care un om le-a avut de-a lungul vieții, pentru că lucrurile prezente sunt văzute prin lentila – aburită sau nu – a unor proiecții despre un viitor posibil.

Viitorul este creat de cei care – dincolo de frustrările proprii (care există, însă care nu ar trebui să aibă ultimul cuvânt) – au curajul să și-l imagineze.

Nu va înceta prea curând să mă mire cantitatea de neîncredere pe care oamenii din jur o au. Neîncredere în viitor, neîncredere în propria ţară, neîncredere în propriile forţe. Dăunătoare nu este neîncrederea în sine (care uneori poate însemna o sănătoasă prudenţă), cât mai degrabă contagiunea ei socială.

Românii – când sunt sictiriţi și neîncrezători în toate cele – mai au energie doar pentru a împărtăși propria nefericire celorlalți și a încerca să-i convingă pe ceilalți că cerul nu va fi niciodată senin deasupra lor.

În România, a te maturiza  înseamnă a realiza că ești deja înfrânt de la început, înseamnă a-ți da seama că “nu se poate”. Procesul de educare a oricărui român se termină atunci când acesta află că nimic nu se poate schimba în jur, iar miza cea mare devine cum să te descurci în această lume strâmbă.

Doar naivii cred că se poate schimba ceva, că “se poate”, că există soluţii şi că merită să te zbaţi pentru toate acestea. Oamenii care “ştiu cel mai bine”, ştiu de asemenea că n-ai cu cine, că te zbaţi de pomană, că totul e inutil.

Românul se maturizează atunci când se opreşte din încercat, când se va consola că aşa stau lucrurile de sute de ani, că stai tu liniştit, au mai încercat şi altii şi tot degeaba!
A-ţi da seama este echivalentul cu a te consola.

Tabloul nu se opreşte aici. Cum toate lucrurile sunt legate între ele, românii care şi-au dat deja seama cum stau lucrurile şi nu mai încearcă nimic sunt fix aceia cei mai critici dintre toţi. Ei nu mai încearcă nimic și prin urmare le rămâne tot timpul din lume să-i critice pe ceilalţi.
Oricine încearcă ceva în România devine o ameninţare imediată pe majoritatea celor care au încetat să încerce şi s-au consolat. Cea mai mare vină a celor care încearcă este să reușească și – prin reușita lor – să le arate celorlalți că se poate.

Românii pun bețe în roate pentru că aceasta este realitatea lor (a celor care nu reușesc), iar a reuși destabilizează deja un univers al înfrângerilor, un discurs deja format despre neșansă.
A duce un lucru până la capăt este o palmă pentru toți cei care au depus armele la jumătatea drumului.

Îți trebuie o anumită doză de impertinență să te zbați să faci ceva când toți îți spun că nu ai nicio șansă, că totul e în van, că nu așa stau lucrurile.
Eu nu-mi doresc să văd cum stau lucrurile, însă vreau să așez lucrurile într-un loc unde majoritatea oamenilor stau şi îți trebuie multă obrăznicie să contrazici o tradiție a lamentării.

Revolta mea din acest articol nu pornește de la observația că majoritatea adulților s-au consolat. Iritarea mea vine de la modul prin care această retorică a lașității este predată celor tineri.
Nu vreau să fac parte din această reţea a neîncrederii, la fel cum nu vreau să fiu complice la neşansa nimănui.

Nu banii, infrastructura sau un cadru decent ne lipseşte în această ţară. Ne lipseşte încrederea. Avem o țară plină de cofraje, ne mai lipsesc doar ouăle.

Foto: Stelian Pavalache