Author Archives: Adrian Ciubotaru

Prin Clujul meu

A fost #prinbucureștiulmeu, #prinarad, încă se derulează #prinromania, iar în acest week-end vom pleca în grup mare #princlujulmeu.

Alături de Iași (în care nu am mai călcat de doi ani, din păcate), Clujul – prin prietenii pe care-i am acolo – este un oraș de suflet. Mă bucur să-mi revăd câțiva prieteni, să vizitez orașul în mod organizat și să cunosc – în sfârșit – o parte din echipa Lecturi Urbane Cluj.

La acest tur turistic al Clujului mai sunt invitați: Andreea Burlacu, Alexandru Negrea, Nebuloasa, Gogu Kaizer, Carcalacul, Makavelis, Miruna, Corina Georgescu, Carmen Elena Gheorghiță.

De reținut: vineri seara vom avea pui à la Bresse.

Organizatorii evenimentului : BlogDeTurism şi WestCityHotel
Sponsori: Carpatair, FTR.ro, VinSiEu.ro, Eximtur.

O lecţie frumoasă de la Arad


Week-end-ul trecut am fost la Arad cu o mână de bloggeri din Bucureşti în cadrul unui eveniment numit Aradul în două zile.

Ce au scris ceilalți participanți găsiți aici: Alex Farca (poze), Lumea Mare, Corina Georgescu și Bogdana Dumitru, iar din partea locului au scris Daniel Mitre, Glasul Aradului, Adrian din Arad, Maddy, Cristina Dima.

Foto: Alex Farca

Pe scurt:

– am zburat prima dată cu Carpatair și a fost bine (la întoarcere am stat chiar în ultimul loc)
– am vizitat pentru prima dată Aradul – un oraș într-adevăr pitoresc
– am cunoscut câțiva bloggeri locali
– am făcut cunoștință cu un mops
– am aflat că Aradul este a doilea oraș declarat martir după Timișoara. Am găsit un articol bun pe această temă: Arad: Revoluţia pe care am uitat-o
– în curând vom vedea Lecturi Urbane în Arad
#prinarad este un concept care va continua, acum s-a întâmplat doar prima ediție.

Ceea ce m-a impresionat cel mai mult s-a întâmplat în cadrul unei discuții în mașină cu Adrian. Adrian – ghidul nostru pasionat de programare si Apple – cunoaște Aradul ca în palmă;  fiecare bucată din asfalt, povestea fiecărui obiectiv istoric, traseul statuilor (unde au fost ascunse pe timpul comuniștilor și unde sunt acum așezate), legendele urbane de ieri și de azi, terasele ș.a.

În mașină, în ultima zi, i-am spus că mi-aș dori să existe peste tot cineva atât de pasionat de propriul oraș cum este el. Dincolo de patriotismul său local, se aflau date istorice, cifre și – ceea ce contează cel mai mult – povești.

Nu l-am întrebat de unde îi vine pasiunea, însă am fost curios cum de-a ajuns să cunoască atât de bine Aradul, iar răspunsul – dincolo de modestia caracteristică – unul dintre cele mai palpabile argumente pentru voluntariat:
“Am avut noroc de voluntariatul făcut în timpul studenției”

Poze: 1, 2, 3

Pentru că ideea este bună și pentru că fiecare oraș merită o asemenea inițiativă (în acest week-end mergem #princlujulmeu), menționez încă o dată sponsorii: Carpatair, Eximtur, Glsa, American Built

Șansa primei cărți din copilărie

Scriam acum câteva luni despre șansele pe care le are orice copil înconjurat de cărți, iar azi vreau să povestesc despre șansa mea și despre cartea care mi-a îmbogățit copilăria.

În acei primi ani după evenimentele din ’89, piețele orașului fuseseră invadate de basarabeni (unii le spuneau “ruși”, alții le spuneau “moldoveni”) cu tot felul de mărfuri. Printre prize, radiouri cu antenă, lanterne, mama găsise la acești basarabeni și câteva cărți. Astfel am pus mâna pe o ediție cartonată, în două volume, a romanului Contele de Monte-Cristo.

A fost prima mea lectură consistentă, prima mea carte alături de care am petrecut o întreagă vacanță de vară în podul cu fân. Nu recurg de dragul poveștii la imagini romantice când spun că am cunoscut savoarea lecturii într-un pod cu fân. În casă era gălăgie, mama venea mereu să mă întrebe dacă nu vreau ceva, iar tata mă trimitea ori de câte ori avea ocazia să fac tot felul de treburi. Astfel, podul cu fân era refugiul meu perfect pentru a mă cufunda în povestea teribilei vieți a lui Edmond Dantès.

Mi-ar rămas de atunci în amintire figura abatelui Faria – pe care Edmond îl întâlnise în închisoare – care ştia nenumărate limbi, cunoaştea pe de rost operele lui Platon, Aristotel, Spinoza, iar cunoştinţele sale din diferite domenii aminteau de umaniştii Renaşterii.
Deşi trăim în epoca specializărilor, continui să fiu fascinat de modelul de oameni totali, care se implică în multe direcţii, care au cunoştinţe şi curiozităţi în domenii variate, care nu-şi refuză multitudinea talentelor (sunt oameni care-şi sacrifică un talent în favoarea altuia) şi care – mai mult decât simpli erudiţi – devin modele de generozitate.

La cei 12 ani, Contele de Monte-Cristo mi s-a părut o carte completă. Avea o poveste de dragoste, era un roman istoric cu accente poliţiste, uneori era basm, iar alteori părea o tragedie greacă. Acea privelişte a nedreptăţilor pe care le îndură un om (pierzând iubita, cariera, tatăl şi tinereţea) nu m-a părăsit nici acum. Am rămas cu aceeaşi sensibilitate când sunt în faţa unei nedreptăţi, cu aceeaşi iritare când văd cum cuiva mai slab i se refuză o șansă și, mai presus de toate, am rămas cu aceeași convingere că există o roată care se învârte, că lucrurile niciodată nu sunt așezate pentru totdeauna și că… bine faci, bine găsești.

Prin povestea contelui de Monte-Cristo am trăit atunci mai multe vieți, iar la finalul vacanței, observasem că am mai multe amintiri (cele trăite și cele citite) și că dorința de poveste nu poate fi satisfăcută cu o singură carte.

Această amintire a primei cărți din copilărie i se datorează mamei (care a cumpărat cărți de pe unde a apucat) și astfel șansei unei biblioteci la două camere distanță. Eu am fost un norocos, amintirile copilăriei mele sunt idile în comparaţie cu majoritatea copiilor care nu au o şansă a unei biblioteci nici măcar la două străzi sau, mai bine spus, la două uliţe distanţă. Spun majoritatea copiilor pentru că cei mai mulţi copii se nasc în mediul rural, pentru că dincolo de problemele pe care oraşele le au în ce priveste infrastructura culturală, la sate situaţia este şi mai dramatică.

Recent, am aflat de o campanie socială numită Dreptul de a Citi care își propune dotarea şcolilor generale defavorizate din mediul rural, cu peste 10.000 de cărţi. Dincolo de mecanismele campaniei (se pot dona cărţi la oricare dintre sucursalele OTP Bank şi la oricare librărie Humanitas din ţară), mi-a plăcut ideea de a lega dreptul la lectură cu dreptul de a trăi o viaţă mai bună şi, mai presus de toate, de şansa de a face o lume mai bună în jur.

Accesul la lectură dincolo de creșterea calităţii propriei vieţi este în strânsă legătură cu bunăstarea vieții celorlalți. Un om care citește nu contribuie doar la sine, ci mai ales contribuie la comunitatea din rândul căreia face parte. Astfel, un copil în plus cu o carte în mână nu este doar o șansă pentru el însuși, ci și pentru noi toți.

La final, aș dori să pornesc o leapșă legată de povestea cărţii preferate din copilărie. Care a fost cartea care ţi-a îmbogăţit copilăria şi de ce? Dau leapşa mai departe către Dragoş Butuzea (al cărui blog despre carte a împlinit de curând trei ani), către Gabi Macovei şi către oricine doreşte să împărtăşească amintirea primei lecturi.

Later edit: Au răspuns la leapșă: Denis, Dragoș, Anne-Marie, Cătălin, Gabi

articolul face parte din campania de promovare a proiectului social “Dreptul de a Citi”

Aradul în două zile


Nu am fost până acum în Arad, astfel cu atât a fost mai mare bucuria de a fi invitat de către Daniel Mitre (pe care îl știu de la concursurile tweetika de anul trecut) de la doipedoi.com la un tur al orașului Arad în perioada 16-17 iulie, alături de mai mulți bloggeri din București, Timișoara și Arad (Roxana Farca, Alex Farca, Corina Georgescu, Bogdana Dumitru).

Vom vizita (printre altele) Muzeul Arad, Muzeul de Istorie, Centrul Istoric, Primaria Arad, Piata Avram Iancu, Faleza Muresului, Parcul Europa.

Dincolo de acest tur – care va putea fi urmărit pe twitter #prinArad – este programată și Întâlnirea Bloggerilor Arădeni.

Îmi place mult ideea – pe care am întâlnit-o prima dată #prinbucurestiulmeu – prin care îți poți cunoaște propriul oraș, poți cunoaște orașe pitorești din țară și, mai presus de toate, poți cunoaște oameni.

Sponsorii acestui eveniment sunt: Carpatair, Eximtur, Glsa, American Built

Lectura nu mai înseamnă doar cartea de pe noptieră

37012_407862374957_674474957_4472630_6530737_n
Semnalez mai jos un articol bun scris de Mihaela Dima pentru Adevărul:

Lectura nu mai înseamnă doar cartea de pe noptieră. Citim oricând avem răgaz: pe plajă, la metrou, în tramvai, în autobuz, în aeroport, pe o bordură când aşteptăm pe cineva sau în parc. Cei pasionaţi de lectură, fie ei tineri sau adulţi, nu renunţă la acest obicei din cauza lipsei de timp ce caracterizează lumea modernă. Găsesc mereu o portiţă pentru a face ceea ce le place. Citește tot articolul pe adevărul.ro

Vezi și Galeria Foto

Nu cred că există oameni dincolo de verbul "a dărui"

33403_407862754957_674474957_4472660_4409686_n
Am crescut – acum n-o mai cred – cu imaginea omului rațional și egoist. Omul era prezentat drept o ființă rațională, mai presus de toate animalele, iar rațiunea era cel mai puternic diferențiator. Acum, rațiunea îmi pare ca o haină de sărbătoare pe care o purtăm rar, însă în toate pozele ne place să apărem îmbrăcați în ea.

Nu cred că rațiunea este o trăsătură determinantă a ființei umane, la fel cum nu mai cred că omul este o ființă egoistă în mod fundamental (cu toate nuanțele peiorative care decurg de aici).

Mă interesează mai puțin binomul egoism/altruism, cât mai ales observația că ființa umană este construită să se dezvolte cel mai mult atunci când dăruiește. Cu alte cuvinte, omul crește atunci când oferă, atunci când se oferă. Dacă vrei ca cineva drag de lângă tine să crească și să evolueze, creează-i contexte în care are șansa să ofere și să se ofere pe sine.

Dacă vrei să mă ajuți, dă-mi șansa să ofer.

Nu cred că există dezvoltare personală în afara acestui cadru al darului. Nu cred că există oameni dincolo de verbul a dărui.

Chiar și la nivelul minim al plăcerii, la nivelul minim al orgoliului, oamenilor le place mai mult să ofere decât să primească. Dacă a primi transmite semnalul social al unor lipsuri, a dărui ne oferă satisfacția de-a arăta celorlalți prea plinul resurselor noastre.

Deși generozitatea este unul dintre cele mai puternice semnale sociale, cred că ființa umană este generoasă chiar și atunci când gestul darului nu este validat social.

Orice poveste adevărată începe atunci când cineva dăruiește ceva altcuiva. Pe această structură se dezvoltă relațiile umane care ne îmbogățesc și doar în interiorul unor asemenea povești se nasc marile iubiri.

Foto: Stelian Pavalache

Oamenii Lecturi Urbane

34166_407862604957_674474957_4472651_1124614_n
Bucuria oricui nu este doar talentul propriu, cât mai ales oamenii cu care este înconjurat, iar norocos te poți declara doar atunci când oamenii din jurul tău te inspiră încontinuu în a fi mai bun.
Pentru mine, acest noroc – cuplat cu recunoştinţa firească – este constituit de oamenii Lecturi Urbane, oameni care fac un proiect generos să crească atât de bine și mai ales oameni fără de care aş fi mai sărac în amintiri şi în poveşti.

Lecturi Urbane este această poveste crescută de o mână de oameni talentați și dedicați, oameni printre care Ciubotaru se bucură să fie tolerat.

6d65a9fa3363730458da389d53fda1b3

L-am cunoscut pe Marian (Vulupe) anul trecut la prima ciclopromenadă nocturnă, ne-am mai întâlnit la câteva plimbări cu bicicleta, iar în toamnă am regăsit în el unul dintre cei mai frumoși dăruitori de carte de la Lecturi Urbane. Continue reading

O juncă, o iubire și un prieten cu mașină

Deşi Moineşti – oraşul natal – este municipiu de peste 20.000 de locuitori, eu am crescut totuşi la curte, iar în liceu aveam o vacă. Părinţii au calculat beneficiile economice şi alimentare ale sus-numitului animal şi au concluzionat că este o investiţie inspirată. În acea suburbie idilică plină de case nu eram singurii vecini cu vacă, însă eram singurii a căror vacă era mai pretenţioasă decât toate celelalte.

Se făcea că în fiecare dimineaţă – în vacanţa de vară – duceam vaca pe deal, iar seara ar fi trebuit să merg s-o iau de pe deal. Toate acestea ar fi trebuit să se întâmple într-o lume ideală, însă în acea lume reală şi totuși trecută a adolescenţei mele, vaca se plictisea repede pe deal (unde iarba era măruntă) şi cobora în oraş (unde iarba era mare).
Seara o căutam și o găseam prin parcuri, prin curtea școlii, prin curtea liceului sau prin curtea creșei.

Se făcea că la 17 ani eram îndrăgostit foc de-o americancă cu accente orientale care venea din când în când la bunicii ei români Citește tot articolul pe Pandora’s