Într-un spațiu public, orice gest pe care îl fac este un mesaj care ajunge la ceilalți în urma unor interpretări. Orice gest este un semnal. Cu alte cuvinte, orice facem în spațiul public transmite un mesaj şi comunică ceva dincolo de efectele concrete ale gestului în sine.
Dacă cureți gunoiul într-o singură zi în toată țara, dincolo de efectele imediate (mai puține gunoaie şi curățenia propriu-zisă), acest gest trage un semnal, comunică ceva, are efecte dincolo de cercul apropiat al efectelor imediate.
Orice facem în spaţiul public este un joc de semnale, este un flux continuu de mesaje de la noi – prin gesturilor noastre – către ceilalţi.
Una din implicaţiile rezultate din această situatie este preocuparea constantă pentru ceea ce transmitem, preocuparea pentru imagine. Nu ne preocupă doar ceea ce facem, ne interesează şi ceea ce transmitem prin ceea ce facem.
Această preocupare este una legitimă atâta timp cât – de exemplu – gesturile noastre sunt preluate, sunt comunicate prin social media. În secolul XXI, dacă ai profil de Facebook, dacă ai blog eşti o persoană publică. Gesturile tale sunt preluate şi sunt interpretate, faptele tale ajung în locuri in care tu nu eşti prezent în mod fizic, iar de aici rezultă atât preocuparea pentru tot ce înseamnă branding personal şi PR, cât şi o anumită responsabilitate şi asumare.
Când reflectoarele sunt pe tine şi pe gesturile tale, ceea ce faci nu-ţi mai aparţine întru totul. Ceea ce eşti nu mai ţine doar de tine. Popular vorbind, când cel puţin doi ochi te privesc, nu mai eşti de capul tău.
Nu cred doar că există o responsabilitate pe care trebuie să ne-o asumăm atunci când suntem priviţi (ar implica şi o doză de ipocrizie). Mai mult decât atât, cred că există o reponsabilizare interioară atunci când ştim că suntem priviţi. Oamenii se mobilizează şi se regrupează atunci când simt privirea celorlalţi. Privirea celorlalţi poate inhiba anumite comportamente și le poate încuraja pe altele.
Dacă li se aruncă privirea potrivită, oamenii pot deveni mai buni.
În general, societatea actuală folosește un tip de privire cu rol inhibitor. Camerele de supraveghere ar trebui să inhibe faptele anti-sociale, privirea presei către zona politică ar trebui să descurajeze furtul și corupția. În acest caz, privirea este folosită ca mijloc de presiune, nu-ți spune ce să faci, doar îți marchează teritorul a ceea ce nu trebuie să faci.
Infernul sunt ceilalţi este o idee care din păcate presupune prezenţa celorlaţi doar ca o formă de presiune.
Eu cred însă că e nevoie de o altă privire pe care trebuie să o aruncăm oamenilor din jurul nostru. Ceilalţi nu sunt o povară, nu sunt o presiune, nu sunt un motiv de inhibare. Ceilalţi pot fi motiv de zbor şi pot fi încurajare. Privirea celorlalţi te poate îmblânzi, iar doi ochi frumoşi care se apleacă asupra ta îţi pot contura universul în care viaţa ta îşi câştigă un nou sens.
Sunt priviri care eliberează atât privitorul, cât şi pe cel privit.
Avem nevoie de priviri în jurul nostru nu doar pentru a nu derapa, ci mai ales pentru a avea cu cine să împărtăsim lucrurile frumoase care ni se întâmplă. Atunci când gesturile nu ne aparţin întru totul (fiind împrumutate şi de cel care pe priveşte) întrăm în lumea darului unde contribuie şi cel care priveşte şi cel care este privit, unde se îmbogăţeşte şi cel care oferă şi cel care primeşte.
Doar atunci când se dăruieşte ceva, putem vorbi de win-win situation, doar atunci există valoare adăugată.
Ceea ce eu ofer transmite lucruri nu doar despre mine, cât și despre noi, iar bunătatea unui om se judecă după cantitatea de dar, după cantitatea de noi din gesturile sale.
Sunt poveşti care încep cu o singură pereche de ochi care privește o lume, însă cu siguranţă nicio poveste nu se termină cu o singură privire.
Foto: Tatu Mihai via brasov.orasulciteste.ro
