Acum câțiva ani făceam un blog-invitație pentru Gabriel Liiceanu, iar apoi – în urma unei solicitări din partea cuiva (căruia cred că i-am oferit și parola) din partea editurii Humanitas – am mutat acel blog la o nouă adresă.
Nu m-am mai ocupat de acel mic proiect (unde dorisem să adun o parte din memoria virtuala în jurul numelui domniei sale), iar recent – în contextul Herta Müller – am citit Întâlnire cu un necunoscut, ultima sa carte.
Mi-a plăcut cartea, la fel cum îmi plac cărțile confesive, cu aromă hermeneutică și anecdotică (la fel cum mi-a plăcut Ușa interzisă căreia i-am sacrificat un tricou care s-a decolorat în cele două zile de lectură în soarele din Parcul Voievozilor, de peste drum de Biblioteca de Filozofie din Iași), însă m-a dezamăgit gustul ei înfrânt, cu iz cioranian.
De la o personalitate a culturii române, de la un model la urma urmei, am așteptări mai mari decât lipsa de speranță cu privire la aceste meleaguri, decât bătrânescul paginilor și decât aerul metafizic care îi populează singurătatea. Am aflat târziu că există o lipsă de eleganță cu privire la orice lamentare care include destinul cultural (indiferent cât de minor și marginal ar fi acesta) românesc, cu privire la orice înfrângere în fata vechilor sau noilor structuri.
De la un lider (cel puțin eu mi l-am asumat ca unul dintre acei lideri actuali, iar uneori destinul pe care ţi-l pun ceilalţi în cârcă este o cruce pe care trebuie să ţi-o asumi), aștept – dincolo de coborâșurile firești – la un discurs care la capătul oricărui diagnostic întrevede o mică lumină. Ei bine, eu nu am văzut acea lumină în ultimele cărți ale lui Gabriel Liiceanu.
O altă notă a dezamăgirii mele o constituie gestionarea întâlnirii cu Herta Müller. Nu împărtășesc punctul de vedere aspru de aici, la fel cum mi s-a părut exagerată o parte din retorica scriitoarei germane, însă cred că în această întâlnire domnul Liiceanu a pierdut o șansă inspirată de a tăcea. Ironic este că tocmai domnia sa se întreba în ultima sa carte de ce nu se poate preda tăcerea?.
Notă: Înregistrarea integrală a acelei întâlniri poate fi văzută aici, iar o transcriere a dialogului poate fi găsită într-unul din ultimele numere ale revistei Dilema veche.
Note de lectură din Întâlnire cu un necunoscut:
Jurnalele sunt aporturi individuale la edificarea unei umanități comune.
În orice relație trebuie să tragem undeva o linie, în orice suflet există o încăpere cu o “ușă interzisă”.
Deviza lui Cioran: “Totul e întotdeauna prea târziu.” Continue reading →
