În vremurile când sacrul este camuflat în profan, există un risc care se numește hermeneutica suspiciunii. Aceasta înseamnă că devenind obișnuiți să privim în spatele lucrurilor, ne-am însuşit un tip de optică prin care suspectăm gesturile și oamenii din jurul nostru concentrându-ne privirea asupra subteranelor.

Printre maeștrii hermeneuticii suspiciunii se numără Marx (totul se poate reduce la condițiile economice), Nietzsche (orice relație este una de putere) sau Freud (în spatele oricărui gest sunt frustrări, pulsiuni erotice etc.), iar specializarea lor a fost să reducă dimensiunile prin care orice fapt poate fi privit.

De exemplu, o operă de artă a fost scrisă într-un context istoric (așadar, și în anumite condiții economice), reflectă dorința de putere a autorului, autor care are anumite complexe și frustrări, însă rezultatul – numit operă de artă – este mai mult decât condițiile în care s-a creat. Dacă explicarea unei opere de artă poate înclude dimensiunile de mai sus, înţelegerea ei cu siguranţă nu se poate opri aici.

Dacă un om poate fi încadrat într-un context istoric, social şi psihologic, înţelegerea condiţiei umane începe abia după ce am trecut de aceste straturi.

Din păcate, acest mod de-a privi lucrurile pentru a vedea subteranele camuflate dincolo de orice gest şi de orice eveniment a devenit generalizat în secolul XX şi a fost finisată ca modă culturală o dată cu amploarea corectitudinii politice. Continue reading →

Am avut o copilărie normală, cu mai multe lucruri bune decât rele, o copilărie trăită atât la oraș, cât și la bunicii de la țară, trăită mai mult cu ceilalți copii decât singur, mai degrabă neastâmpărată decât cuminte.

Deși m-am izbit de multe ori de acest gând, nu-mi place să cred totuși că multe din tiparele comportamentului meu de azi își au rădăcinile în copilărie, în modul cum s-au reglat lucrurile pentru mine atunci.

Îmi rămăn mereu întrebările Ce au pus părinții în mine, ce a pus școala în mine, ce au lăsat în mine ceilalți copii cu care m-am jucat pe stradă și, mai târziu, cu ce moștenire m-a lăsat prima fată de care m-am îndrăgostit?

Deși această idee o găsesc în majoritatea cărților de psihologie, e frustrant să gândesc că n-am participat la formarea unui aluat care mai târziu s-a numit personalitatea proprie. Dincolo de moștenirea lăsată de tata Freud, există totuși o fascinație pentru începuturi de care este greu de scăpat.

Este o idee cu care istoria religiilor a jonglat destul de mult și se pare că nu există mitologie unde ceea ce s-a întâmplat in illo tempore să nu conteze decisiv pentru condiția umană în general. Cum s-a despărțit Cerul de Pământ, cum s-au luptat primii zei, cum toți oamenii au devenit muritori datorită unor jocuri petrecute atunci, cum au apărut primii eroi civilizatori și cum s-au întemeiat primele popoare.
Se pare că am primit o zestre în urma unor scenarii mai presus de condiția umană.

Făcând o analogie pornind acele scenarii mitice râmăne ideea că, în cadrul vieții noastre, multe lucruri hotărâtoare s-au petrecut cu mult înainte ca dorința noastră de libertate să aibă un cuvânt de spus.

Citesc cartea lui Eric Berne unde ideea centrală este că:

“fiecare om îşi scrie în copilărie, sub puternica influenţă a părinţilor, scenariul care îi va guverna cursul general al vieţii. Scenariul de viaţă stabileşte cu ce fel de persoană te vei căsători, câţi copii vei avea, ba chiar şi genul de pat în care vei muri şi cine va fi de faţă atunci.”

şi îmi este greu să nu mă întreb cât de mult contează copilăria noastră?

În afară de dulapul cu haine și pat, camera mea cuprinde un birou cu laptop, iar peste tot (pe cele două noptiere, pe pat) sunt aruncate cărți. Uneori mi-ar părea ca o cameră de pustnic, dacă nu ar fi plină de prezența mai mult decât simbolică a două rețele în care cred: cărțile și internetul.

Spun toate acestea pentru că observ la mine, mai ales în ultimul an, o tendință către un minimalism în același ton întâlnit în alte locuri (finding simplicity in the daily chaos of our lives, the power of less, elogiul lentorii).

Simt că mă decuplez de la un motor oficial creat de media actuală și modele culturale ale zilei pentru a mă cupla la o realitate proprie, pentru a-mi construi interior propria liniște și propriile diferențe.

Dincolo de dezideratul acelei libertăți în care pot așeza în mine doar lucrurile pe care eu le aleg (iar nu cele alese de alții), e un proces de dezinstalare a unor programe despre care am fost învățat că am neapărată nevoie, însă care îmi consumă resurse ce pot fi alocate altor lucruri și altor idealuri.

M-am uitat la prezentarea lui Tim Ferris văzută la Florin Grozea și mi-am amintit de o întâmplare de anul trecut după ce-am vorbit la Green Social Media.

După conferință, când am ajuns acasă, Chinezu m-a luat la puricat pe YM!. Că am fost prea agresiv, că m-am luat aiurea de public, că se aștepta să fiu mai relaxat și probabil mesajul meu s-ar fi făcut mai bine înțeles dacă aș fi fost mai puțin vehement.

M-a uimit nu reacția lui, cât mai ales amabilitatea cu care s-a scuzat grăbit să-mi explice că el este un tip direct şi nu se fereşte să spună în faţă când ceva nu i se pare potrivit şi că speră să nu mă supăr. M-a uimit pentru că în timp ce el scria partea justificativă de la final, eu tastasem dar încă nu dădusem send la cuvântul Mulţumesc.

Probabil Chinezu şi-a luat-o de multe ori din cauză că este un tip direct, de o onestitate cu mai puţine bariere decât există în diplomaţie, însă reacţia lui m-a ajutat în mai multe sensuri şi astfel prima mea reacţie a fost una de recunoştinţă.

Îmi aduc aminte că am plecat nelămurit de la conferinţă cu gândul că “da, am fost cam vehement, însă poate mi s-a părut doar mie…”, iar critica primită mi-a lămurit în mod clar această problemă. Practic, Chinezu mi-a oferit un feed-back instant şi folositor. Sunt oameni care plătesc pentru acest gen de feed-back (rapid, util şi de la oameni credibili), însă eu am fost mai norocos.

A doua lecţie învăţată de aici vizează binefacerile unei critici punctuale. O critică care are legătură cu contextul problemei, iar nu cu problemele din copilărie, cu frustrările din adolescenţă sau mai ştiu eu ce.
“Stimate domn, de la B la C v-aţi comportat ca un idiot. Nu ştiu ce aţi făcut – şi nici nu mă interesează – de la A la B şi nu stiu ce veţi face de la C la D, însă pe distanţa de la B la C mai aveţi de lucrat.”

Când critica nu este punctuală ea încetează să mai devină constructivă, ea atentează la ceea ce sunt ca persoană şi devine personală în acel sens defensiv. Când o critică nu este punctuală, ea implică valorile pe care mi le asum, iar aceste valori nu constituie termen de negociere în cadrul niciunei critici.

Cu alte cuvinte, nu pot transforma o critică la persoană într-un feed-back util, iar dacă nu pot opera această transformare, critica îşi ratează ţinta şi nu mă ajută.

Al treiea punct este trăsătura constructivă şi empatică pe care o critică bună trebuie să o deţină. Critica constructivă poate veni de la oameni inteligenţi, empatia cu care eşti criticat poate veni de la oameni cărora le pasă de tine.

Dacă aceste trăsături nu sunt îndeplinite pot deduce că reacţia critică este răuvoitoare şi nu deţine acel element uman care ar trebui să completeze orice tablou în care ne putem permite să ne dăm cu părerea despre prestaţia cuiva.

Avem nevoie – ca de aer – de critică constructivă în viaţa noastră pentru că e una din acele situaţii prin care putem obţine feed-back util, prin care ne putem corecta pe noi înşine şi, la urma urmei, putem evolua.