Am parte de câţiva ani de un PR bun şi total nemeritat: am o imagine de om calm, răbdător şi înţelegător. Nu ştiu cum am reuşit să păcălesc atât de mulţi oameni atât de mult timp, însă îmi convine. Beneficiile sociale şi erotice de pe urma acestei imagini sunt incomensurabile.
În multe cercuri sociale, răbdarea mea este confundată cu maturitatea, iar calmul şi înţelegerea sunt luate drept un indice de înţelepciune. Cei din jurul, aflând că sunt un om calm şi răbdător, devin brusc mai deschişi faţă de mine şi încep să-mi povestească multe şi, astfel, poveştile lor mă umplu pe dinăuntru, cu alte cuvinte, mă împlinesc.
Răbdarea mea a devenit depozitarul secretelor celorlalţi, umărul luxat pe care ceilalţi pot îşi pot plânge ofurile si necazurile (deşi – în mod pertinent şi umanitar – de necaz nu se face caz!), vârful de lance în slalomul printre cearşafuri ude (din cauza caniculei).
Câteva testimoniale – de la ultimele locuri de muncă – pot constitui o mărturie valabilă în timp:
“Adrian o să trăiască 100 de ani. E atât de calm…”
“Pe voi, moldovenii, vă doare la bască…”
“Ce-mi place de Adrian că nu se enervează din orice…”
Toate acestea (sunt false) nu sunt decât rodul unei campanii coerente de inteligente de branding personal pentru care, cu modestie, pot primi laude pe blog sau pe twitter.
Dimpotrivă, eu sunt un tip nerăbdător, impulsiv şi deloc înţelegător.
E drept că nu mă enervez din orice, însă nu e mai puţin adevărat că mă enervez din nimic #cabarbatii. Mă uit în jur şi tot jurul ăsta îmi oferă motive culturale de draci, nerăbdare şi lipsă de înţelegere. Ţara, grajdul oamenii, Grădina Zoologică, blocul, întreţinerea, menţinerea, susţinerea.
Tu cum esti? Sau mai bine spus, cum rezişti de eşti atât de calm?
