Pur și simplu, am uitat. Am adormit cu gândul “trebuie să scriu despre asta”, dar dimineață, când m-am pus în fața laptopului, am uitat. Știu doar că porneam de la o amintire despre mine însumi, o amintire sinceră care ar fi trebuit să mă pună într-o lumină vulnerabilă.
De ce ar trebui această lumină?

Există un tip de blogging care inevitabil te invită să eviți anumite sincerități. Majoritatea discursurilor de pe bloguri sunt discursuri de putere care conțin idee că, la final, trebuie să proiecteze despre autorul rândurilor o imagine bună. O situație în care s-a descurcat, o revoltă curajoasă, o întâmplare nostimă, niște ironii fine sau niște nemulțumiri care transmite că autorul are standarde. Nu este ceva general, dar face parte din discursul dominant.
Uneori este ceva programat, alteori e spontan, dar presupoziția este aceeași: autorul trebuie să-și prezinte în fața cititorilor cea mai bună versiunea a sa. Nu poți să apari oricum.

Ajungi, indiferent pe ce cale o iei, la sentimentul unui trucaj. Unii scriu din mijlocul unei strategii de branding, alții își construiesc o voce pe care nu o au decât în fața publicului.
A scrie pe un blog este ca și cum ai scrie în mijlocul unui stadion cu tribunele pline. Știi că toți sunt atenți și așteaptă de la tine ceva. Știi nu doar că tribunele sunt aproape, știi că vor reacționa. Vor scanda sau vor fluiera.
“Hai, șutează, dă un gol, arată-ne că poți”

Am scris un articol săptămâna trecută în care o parte din public m-a taxat. Deși am spus niște lucruri interesante, reproșul era că am terminat într-o cheie pesimistă.
E ca și cum cineva ar fi strigat:
“Hai, omule, am plătit să fim aici, spune-ne ceva optimist, dansează, amuză-ne”
Mă rog, plata nu trebuie desconsiderată. E totuși cea mai scump lucru pe care țin poate oferi cineva: o parte din timpul său.

Gândul că publicul este atât de aproape de actul de a scrie e paralizant și invită la o poziționare. E ceva asemănător acelei poze pe care o iei când vorbești în public.
E o imagine decupată, una dintre multele imagini pe care le ții în tine și pe care le poți transmite. Ești tu, dar parcă nu ești tu. Poate nu ești tot tu, dar pe cine interesează tot tu?
Alegi un tu – ăsta e brandingul – și-l pui pe scenă, rugându-te să te reprezinte cât mai bine. Inevitabil este vorba despre o scenă pentru că – după ce dai publish – ai intrat deja în lumea mare, a zecilor și sutelor de priviri.