N-aș fi crezut că pot să râd atât de mult citind o carte de Cărtărescu. Nu mi se mai întâmplase de la “perlele” adunate de Radu Paraschivescu pe care le-am citit-o în metrou în timp ce încercam – printre hohote – să nu alunec de pe scaunul de plastic.

De data aceasta, citind Frumoase străine, am întâlnit un altfel de umor și un altfel de Cărtărescu – diferit de cel pe care-l descoperisem în cele trei volume de Jurnal. Un Cărtărescu tonic şi plin de umor.

Într-una din povestiri – cea care dă numele volumului – subiectul este o vizită de două săptămâni în Franța în cadrul unui eveniment cultural la care au fost chemați doisprezece autori români. Crème de la crème.

Un eveniment cu vizite în provincie, cu interviuri și lecturi publice, cu scene ireale (petreceri “românești” cu feluri de mâncare à la roumaine inventate in house sau o vizită la un ospiciu penitenciar) și scenografii burlești. Cu inserții anecdotice, fragmente memorialistice, opriri serioase și mici trânte cu critica autohtonă.

Caraghiosul și umorul acestei povestiri (cu episoade despre “tovărăşia” scriitorilor) mi-a adus aminte de unele evenimentele cu bloggeri care se mai organizează în orașele din țară. Evenimente unde le trăiești pe toate: şi prietenie, şi beție, şi bârfe, și plictiseală, şi amintiri pitoreşti, și gândul ce naiba caut eu aici, și mise–en–scènes de toată jena și vizite din care nu poți să scoți – în scris – decât povestea ridicolului lor.

Ultima povestire din volum a venit fix în momentul când credeam că nu se poate mai mult. Eroul ei este un Cărtărescu tânăr poet, la 28 de ani, invitat la un eveniment cultural la Bacău de un confrate, prozator local, pe nume Ciubotaru (ce coincidență!).
Urmează un întreg şir de aventuri cu poetul – lihnit de foame – care participă la Casa de cultură la un eveniment absolut penibil – după standardele organizatorilor de evenimente şi după decenţa unei lumi culturale ideale. Urmează o noapte – poetul tot nu mâncase nimic – cu opriri la Mărăsești, Moinești (!!) și Tescani.

Este un volum “Interzis celor fără simțul umorului” (după cum se spune în prefață) la finalul căruia am respirat ușurat: dacă am râs și mi-a plăcut cartea, înseamnă că am o șansă la  acest umorul amar și tonic care te poate salva de încrâncenări, melancolii și mici depresii.
O carte lejeră – dar nu uşoară – pe care o citeşti dintr-un foc.