Ador cand cineva (intr-un spatiu local) se simte personal vizat de un eveniment, de un comentariu, de o stire sau o situatie generala. Tiparul expresiei decurge astfel:
– Adica vin ei si-mi zic mie sa…?
– Adica ei cred ca eu ….?
– Sa nu vina ei sa-mi explice mie cum sa tai porcul!
– Adica imi zice mie Basescu ca aia n-a fost frauda?
– Adica guvernul imi ia mie banii ca sa ce?
– Sa nu-mi zica italienii ca noi… asa si pe dincolo!

Expresia (cu variatiunile ei) este utilizata intr-o retorica de apropiere si interconectare. Toti ce se intampla acolo (intr-un departe spatial, institutional, cultural etc) ma priveste fix pe mine. Sunt legat direct de tot ce se intampla in jurul meu. Sunt vizat de orice masura si orice stire. Resimt o obligatie civica, morala si intelectuala de-a replica la orice, ca si cum ma simt din oficiu.
Repozitionarea eului meu extins la comunitatea mea socio-culturala (daca sunt catolic si cineva spune ceva rau de catolici, automat ma simt si eu; daca sunt roman si apare o stire negativa despre romani, dreptul si obligatia mea este sa sar protestatar in sus) intr-o lume haotica tradeaza parca o dorinta (uneori legitima) de oprire. La cate evenimente, comentarii si stiri se deruleaza zilnic peste si in ciuda capului nostru, inghetam tot fluxul si ne aplecam hermeneutic:
– Ia sa vedem! Adica ei imi zic mie ca…?

Dincolo aceasta inaintare simbolica a pieptului inainte, in demersul acesta se afla un generalizat act de suspiciune. Totul se poate intampla cum se intampla, totul se poate comenta cum se comenteaza, insa in cazul meu lucrurile nu stau asa. Sa nu vina nimeni sa-mi zica ca…, ma intelegeti adica? Daca totul are o versiune oficiala, la mine nu tin fazele astea. Nimeni nu-mi fabrica mie sensurile, nimeni nu-mi mesteca mie subintelesurile. Sa ma lase cu fazele astea!

Exact, alta expresie care resimte aceeasi durere personala. Guvernantii, stiristii, producatorii, economistii, comentatorii, scriitorii. Toti, sa ne lase cu fazele astea!

Interconectarea de genul acesta (ne simtim vizati doar pentru a ne interpune propriul sens si propriile lentile) ar trebui sa fie insotita de responsabilitatea personala fata de evenimentele, stirile din jur si situatia globala in general. Responsabilitatea acesta n-o resimtim niciodata in mod direct pentru ca la urma urmei, daca ceilalti nu se simt, de ce sa ma simt eu? Ni se pare nu suntem bagati in seama decat atunci cand e vorba de drepturile nostre. Ne autosesizam din oficiu cand e vorba sa primim, sa ne dam cu parerea, sa ne delimitam foarte interesant de atributiile active ale faptului de-a fi cetatean. Ecologia, drepturile minoritatilor, bunul simt sunt chestiuni care privesc intotdeauna pe ceilalti. In acelasi mod disproportionat in care la inceputul acestui articol ne simteam mari, acum ne simtim mici: oricum actiunea, gestul meu n-o sa conteze. Sa nu vina nimeni sa-mi zica ca, daca azi nu arunc o hartie pe jos, maine dimineata va fi curat in tot orasul! si tot asa…

Desi anecdotica si camuflata (printre altele) si in limbajul curent, situatia aceasta asimetrica (ma cuplez doar la drepturile mele si ma decuplez de la responsabilitatile mele) creaza cadrele unei discutii viitoare mai largi.