Societatea necivilă

9 Flares 9 Flares ×

26-247102-Coperta_fata
Societatea necivilă, Anul 1989: implozia structurilor comuniste,  Stephen Kotkin cu o contribuție a lui Jan T. Gross, Curtea Veche, 2010

Într-adevăr, teza cărții de față (cu analize pe situația din Polonia, Cehoslovacia, România și Germania de Est) este greu de acceptat pentru intelectualii din Europa de Est, însă conține câteva idei pe care le știm cu toții:

Nomenklatura a fost adevăratul gropar al regimurilor comuniste și niciun protest al intelectualilor din anii ’80 nu a contribuit decisiv la răsturnarea acelor regimuri.
Nomenklatura
este, totodată, și principalul beneficiar al privatizării sălbatice (predatory privatisation), potrivit principiului “de la tancuri la bănci” (from tanks to banks).

Note de lectură

Termenul – societatea necivilă – se referă la legături și forme de organizare socială care însoțeau statul ne-liberal.

Societatea civilă desemnează asumarea responsabilității de către oameni. Acest lucru presupune nu doar posibilitatea auto-organizării, ci și pe aceea de a apela la instituțiile statului pentru a apăra dreptul de asociere, libertățile civile și proprietatea privată.

Elemente din partidul communist (cercurile reformatoare) au contribuit la fortificarea opoziției anti-comuniste.

Timothy Garton Ash a folosit metafora „otomanizare” pentru a descrie procesul îndelungat de declin economic al regimurilor comuniste.

Noua Clasă (1957) – o lucrate mult-apreciată a oficialului comunist iugoslav încarcerat Milovan Djilas care susținea că sistemele comuniste produc o birocrație care, din cauza conștiinței de clasă, își perpetuează privilegiile și va conduce la declinul economic, plasându-și propriul interes corupt mai presus de toate.

În sistemele comuniste, absența structurală a adaptibilității a fost dublată de un deficit la nivelul instrumentelor de administrare a conflictelor.

Negarea încăpățânată, de către regim, a existenței oricărui conflict social a transformat orice conflict elementar într-o amenințare existențială. A rezultat o uriașă supraîncărcare. Fiecare acțiune de protest, fiecare conflict conținea în sine echivalentul unei crize aproape sistemice.

Pentru Kremlin, principala dilemă era că ideologia (socialismul) și geopolitica (siguranța sovietică) fuseseră făcute inseparabile.

Undeva între finele anilor 1940 și anii 1980, societatea necivilă a suferit o lovitură psihologică, o pierdere a aroganței din cauza lipsurilor economice înregistrate în contextul succesului capitalist occidental.

Criza petrolului care a zdruncinat țările blocului răsăritean, a fost cea care a adus mulți bani în băncile occidentale. Bancherii din Occident au reciclat petro-dolarii din Orientul Mijlociu sub formă de împrumuturi către blocul pro-sovietic.
Conștient sau nu, împrumutul din Occident a fost un substitut al renunțării la monopolul societății necivile asupra puterii, iar nota de plată a fost mare. Blocul se transformase într-o schemă piramidală (societățile necivile au făcut tot mai mult împrumuturi în valută forte pentru a-și achita vechile datorii externe).

Despre România comunistă se putea spune că ducea lipsă de disidenți din cauza unui prea puternic sentiment al națiunii.

Mulți români se regăseau în încercările regimului de scoatere a comunismului românesc de sub tutela sovietică, dorindu-și un loc special în lumea comunistă.

În România, în loc să întărească o tendință către reformare, ca pretutindeni în Europa de Est, naționalismul a hrănit rezistența la reformă, din moment ce aceasta provenea de la Moscova colonizatoare.

În ciuda curajului arătat de cei dispuși să-și riște viețile, Armata română avea să joace un rol hotărâtor – tocmai pentru că s-a arătat nehotărâtă.

În 1989, nu a avut loc nicio lovitură de stat și nici o contra-lovitură. Societatea necivilă din România nu era pregătită să pună în scenă un asemenea act.

Opoziția unică din Polonia, compusă nu numai din intelectuali, ci și din clerici și muncitori, era singura contra-elită din locul comunist.
Opoziția descoperise o strategie excepțională: să se comporte ca și cum Polonia era deja o țară liberă.
“De îndată ce au început să se comporte ca și cum totul era înfăptuit, acel ca și cum a început să dispară”, observa scriitorul american Jonathan Schell.

Dilema elitelor comuniste: reforma era destabilizatoare; lipsa de reformă, o capcană.

Impulsurile înspre reformă erau generate în mod constant de sistemul însuși, rezultând din comparațiile cu Occidentul și de perfecționarea socială inerentă marxism-leninismului.

După 1989, au existat trei principale căi de urmat pentru societățile necivile:
– membrii lor puteau fi în mare parte concediați și pensionați, într-o epurare pașnică de proporții de masă (RDG)
– putea supraviețui în mare parte în poziții de putere (România)
– puteau fi forțați să concureze cu o contra-elită (Polonia)
În consecință, cu excepția RDG, rețelele din cadrul societății necivile și cunoașterea din interior s-au dovedit de mare valoare în noile circumstanțe.

Tom Gallagher susține că, după 1989, dominația și jaful comis de fostele elite comuniste au fost “consolidate” prin aderarea României la Uniunea Europeană.

Anecdote și citate

Un bărbat țopăie într-un singur picior prin Piața Palatului din București.
– Ți-ai pierdut cumva pantoful? îl întreabă cineva.
– Nu, răspunde bărbatul, l-am găsit!

“Desidentul român – se glumea – trăiește la Paris și se numește Paul Goma.”

“Cum ai ajung falit? În două feluri. Întâi treptat, apoi brusc.” (E. Hemingway, Fiesta)

Ceaușescu la balcon în decembrie 1989:
“Mai întâi de toate, vă adresez… un salut călduros revoluționar…” și revoluție avea să fie.

“Noi avem toate simbolurile – spunea un muncitor polonez -, iar ei au toate armele și tancurile.”

“Nu există socialism cu față umană, ci doar totalitarism cu dinții scoși.” (Adam Michnik)

9 Flares Twitter 0 Facebook 9 9 Flares ×

Leave a Reply

Your email address will not be published.