Anecdote despre Mircea Eliade

35 Flares 35 Flares ×

1002132_poza_1179700945
Îmi plac la nebunie anecdotele. Acele mici povestiri care oferă aerul unui om, acele mici sclipiri unde poți simți parfumul unei epoci, al unei prietenii literare, a unui stil de viață sau a unei povești de dragoste.

Am cules mai jos căteva articole unde am găsit asemenea anectode despre Mircea Eliade, un om care nu încetează să mă fascineze.

In rest, il vedem pe Eliade bănd whisky numai după apusul soarelui, “conform unei meteorologii personale, zilnic pe la ora 18” (Sorin Alexandrescu), incremenind stupefiat cănd Girardot ii dăruieşte o veveriţă impăiată, refuzănd “categoric marea majoritate a invitaţiilor pentru articole şi conferinţe”, dar niciodată solicitările studenţilor pentru referinţe bibliografice.

Purta raiaţi largi şi fuma zdravăn dintr-o pipă tutun dulce şi ieftin Cherry Blend. Mai mult decăt oricine altcineva in acea perioadă in SUA, Eliade a fost salvatorul studiului istoriei religiilor.

Sursă: Întâlniri cu Mircea Eliade

La Paris, am renunţat la după-amiaza consacrată Muzeului Luvru şi m-am dus în Montmartre, la apartamentul lui Eliade din 4 Place Charles Dullin. Eram împreună cu soţia. Pe-atunci eram încă un novice, nici nu descoperisem Ifigenia.
Mi s-a părut foarte rece. Rece. Discuţia nu se înfiripa. Am stat de vorbă o jumă­tate de oră. Ne-a servit cu whisky şi cafea. Abia după câteva luni am aflat cauza răcelii lui. Tocmai fusese vizitat de Ale­xandru Rosetti, care îi povestise despre cancerul lui Petru Comarnescu, prietenul tinereţii sale, şi el era cu gândul departe.

A doua oară l-am vizitat în august – septembrie 1985, cu câteva luni înainte de a se stinge. Două săptămâni am stat împreună, am făcut fotografii, i-am imprimat vocea. Au fost două săptămâni de vis. Mi s-a părut plin de vervă şi de bună dispoziţie şi cu o memorie fantastică. Avea atunci vârsta pe care o am eu acum. Mi-aduc aminte cum a scos de sub pat, de prin sertare, manuscrise, scrisori…

Din păcate, manuscrisul românesc al romanului “Maitreyi” a ars la Biblioteca Centrală de Stat în timpul Revoluţiei. Era scris cu cerneală albastră…

Sergiu i-a povestit în amănunt de romanul lui Eliade. Apoi ea [Maitreyi] a intrat într-o stare de transă şi nu s-a mai gândit decât la anii tinereţii lor. A venit în România, a cunoscut-o pe sora lui Mircea, pe mama lui, dl Noica a călăuzit-o, şi pe urmă a mers şi la Chicago, unde s-a întâlnit cu Eliade. Dar el era căsătorit.

[Cum vi-l amintiți?] De o generozitate extraordinară şi cu o memorie fantastică. Te corecta, dar ştia să râdă în hohote, era un om obişnuit, conştient de propria lui valoare. Mă întreb acum dacă totul a fost doar un vis. Privesc cele câteva fotografii, îi ascult vocea imprimată… Simt şi acum pe buze atingerea ţepilor bărbii lui. Deşi totul îmi pare un vis frumos, nici un rând din aceste gânduri nu e rod al imaginaţiei…

Sursă: “Simt pe buze atingerea ţepilor bărbii lui”

In presa anilor ’30, Ionesco il criticase cu pertinenta pe Eliade pentru scrisul neglijent, pentru folosirea incorecta a cuvintelor. Eliade mi-a marturisit intr-o scrisoare ca a invatat sa scrie corect abia in exil.

Spre deosebire de Cioran, nu a avut taria sau inteligenta sa faca mea culpa. Marie-France Ionesco mi-a spus ca parerea tatalui ei era de mult aceasta: Eliade a fost antisemit din oportunism.

Sursă: Talmacitorul marilor scriitori romani

La plecare “bătrânelul” i-a dăruit o carte proaspăt ieşită de sub tipar, fiindcă tânărul a refuzat, politicos, să fie recompensat în bani. “Ia uite, eu nu cunosc pe nimeni în America, nu ştiu destul limba, şi moşul ăsta îmi dă să citesc cărţi în româneşte!”, gândea studentul, când a ieşit din imobil, cu volumul sub braţ. Pe copertă scria “Pe strada Mântuleasa”, iar autorul se numea Mircea Eliade. De aici încolo totul e istorie. Şi încă ce istorie!

Când i-am spus «domnule», am fost corectat imediat de doamna Eliade: «Ori îi spui Maestre, ori direct, Mircea; mie poţi să-mi spui oricum, dar să mă strigi Christinel», deşi în acte o chema Georgette.

Vorbeau româneşte, acea română curată, fără cuvinte sau expresii savante, ba chiar cu un uşor accent moldovenesc.

Deşi şi-ar fi permis, nu au vrut să-şi cumpere un televizor; au preferat să rămână în lumea cărţilor.

Americanii au o vorbă: «God bless my mess», şi acest proverb caracterizează cum nu se poate mai bine biroul lui, cuprins de o dezordine ordonată. Ştia exact de unde să ia fiecare hârtiuţă. Nu lăsa pe nimeni să-i ordoneze documentele, fiindcă apoi era pierdut, nu mai găsea nimic.

Până şi paharul cu apă i-l ducea tot ea. El nu făcea decât să lucreze, să citească, să studieze. În timp ce ea îşi petrecea timpul în salon cu diverse prietene sau se retrăgea în dormitor şi citea, Mircea Eliade continua să studieze.

Mica lui plăcere – pe care ea i-o accepta din când în când, dar îi amintea de fiecare dată de sfatul medicului – era un păhărel de scotch cu gheaţă, pe care îl îndoia cu apă. Însă, când cinau la restaurant, Eliade avea, aşa cum am descoperit întâmplător, un aranjament cu chelnerul. Din întâmplare, odată am nimerit paharul lui cu «apă». «Nu-l atinge! Dacă bei, sunt pierdut!», mi-a şoptit Maestrul. Mi-am dat seama abia ulterior că scotch-ul urma să fie «stins», de fapt, cu vodcă.

Sursă: În căutarea omului total

Amindoua miinile ii erau acoperite cu cite o platosa osoasa, care ii acoperea pur si simplu degetele. Studentii ii aduceau tot felul de creioane moi. Imi spunea cu mult necaz, cind il duceam la ortoped, ca ii este rusine sa intinda mina cuiva. Avea si alte probleme. Incepuse sa se indoaie de spate, dar avea un cod cu Christinel, ca, atunci cind erau in societate, sa-si indrepte spatele imediat.

Maestul ducea o viata lipsita de complicatii: nu conducea masina, nu avea televizor, nu poseda cunostinte tehnice de nici un fel, nu-l interesa cine-i publica cartile sau nu. Pur si simplu era profesor titular la The University of Chicago, avea un salariu de 2.500 de dolari pe luna si, probabil, mai primea ceva bani, prin posta, nu sub forma de cecuri, de care habar nu avea. Seara aveau loc lecturi literare la lumina lampii, frecventa ceaiurile literare, minca la clubul universitatii, deci nu avea o viata foarte speciala. Ii placeau foarte mult mincarurile romanesti pe care le avea tot timpul in casa prin grija mea si a altora, care gaseam intodeauna o maicuta care ii gatea sarmale, ciorbe…

M-au marcat multe lucruri, in primul rind simplitatea si modestia acestui om erau imposibil de neobservat. Sensibilitatea cu care-ti vorbea, manierele extraordinar de elegante. M-a impresionat mult sofisticarea omului in materie de, chiar si de baut, era elegant in foarte multe. Stia totul din lumea modei, din lumea cartilor, era o persoana sofisticata.

Sursă: Fostul om de casa al lui Mircea Eliade dezvaluie: “Sotii Eliade au sfirsit in mizerie”

Mircea Eliade a dorit să iubească egal de adînc toate fiinţele umane aglomerate în lume, ştiute de el şi neştiute. Se purta la fel, vorbea la fel şi invita la aceleaşi restaurante pe un mare scriitor sau pe un student universitar care nici măcar nu-şi dovedise calităţile.

Am avut nenumărate convorbiri cu foşti colegi, studenţi, sau cu oameni care-l cunoscuseră numai de la distanţă. Nu e greu de înţeles că-i admirau geniul; dar fuseseră cu toţii cuceriţi de marea lui bunătate şi simplitate, de acel zîmbet imposibil de descris cu care privea florile răsărite primăvara pe peluzele din jurul casei sale şi care-i lumina faţa de îndată ce-i vorbeai despre oameni. Întotdeauna el era acela care avea înţelegere pentru toţi şi n-avea rezerve faţă de nimeni, astfel încît te obliga să te gîndeşti de zece ori şi în cele din urmă să renunţi la răutatea pe care ţi-o pregătiseşi despre X sau despre Y.

Sursă: Secretul lui Mircea Eliade

35 Flares Twitter 0 Facebook 35 35 Flares ×

13 thoughts on “Anecdote despre Mircea Eliade

  1. spufi

    “Putine neamuri europene au fost înzestrate de Dumnezeu cu atâtea virtuti ca neamul românesc…. Românii au fost cei mai buni creatori de State din sud-estul Europei… Cred în destinul neamului nostru; cred în revolutia crestina a omului nou; cred în libertate, în personalitate si în dragoste. De aceea cred în biruinta Miscarii Legionare” – Mircea Eliade: De ce cred în biruinta Miscarii Legionare? (1937).
    Eliade nu a revenit niciodata asupra declaratiilor antisemite si prolegionare…

    Opera literara are o valoare artistica cel putin discutabila, iar in povestea cu Maitreyi, autorul a dezonorat-o pe fiica profesorului sau si a dat bir cu fugitii, lasand-o pe aceasta sa indure singura represaliile parintilor.

    Efuziunile postume pe care le avem (ca romani) fata de Eliade ar trebui cenzurate un pic. Just my 2 cents.

    Reply
  2. spufi

    well, daca pui problema asa, pe niciunul dintre noi ca oameni, greselile nu ne fac mai putin noi insine decat suntem 🙂
    Dat fiind ca subiectul articolului sunt anecdotele (care tin de persoana Eliade si nu de profesorul Eliade), cred ca remarca mea e ontopic.

    Reply
  3. spufi

    Parerea mea este ca nu stie toata lumea despre aceste derapaje, in Romania cel putin… in State se stiu mai multe, deoarece organizatiile evreiesti au insistat sa se afle si aceste aspecte.
    De aceea indemnam romanii la temperarea efuziunilor – temperare care de multe ori vine natural cand se detin toate datele problemei 🙂

    Reply
  4. Adrian Ciubotaru Post author

    spufi, în afara unor cercuri naționaliste, se cunosc și în țară aspectele astea. Sunt cărți, articole în reviste, au existat și dezbateri.
    Recent, am dat peste http://bit.ly/y7t4u8 unde toate derapajele – Doamne, câte au fost! – sunt trecute nemilos în revistă:)

    Reply
  5. spufi

    In afara de aceste derapaje politice, mai mult sau mai putin cunoscute publicului larg, eu cred ca omul Eliade se bucura de o reputatie nemeritata cum ca ar fi fost un om fin si bland, un “barbat manierat”.

    Ma intorc la ce spuneam mai devreme despre romanul Maytreyi – Eliade a comis un gest absolut nedelicat fata de o femeie, atat la momentul “aventurii” cat mai ales ulterior, cand a decis sa publice romanul, cu numele ei real… Acest gest nu l-am vazut penalizat in nicio analiza critica romaneasca, si de aceea ma simt datoare sa fac eu mentiunea.

    Reply
  6. spufi

    sigur, cand o persoana detine deja o calitate iesita din comun, cand se bucura de o reputatie (Eliade fiind deja consacrat ulterior), “aura” tinde sa se extinda asupra tuturor atributelor acelei persoane… si sa i se treaca usor cu vederea orice tip de derapaje.
    Asa au ajuns românii sa il sanctifice pe Stefan cel Mare. “Si Sfant” 😀 Cand nu ducem lipsa de informare ducem lipsa de discernamant…

    Reply
  7. Pingback: O țară cu 19 milioane de ambasadori | Adrian Ciubotaru

Leave a Reply

Your email address will not be published.