Producatorii de gresie vor jubila

0 Flares 0 Flares ×

Ar fi bine să nu citeşti însemnarea asta, te va întrista de moarte şi îţi va rupe inima în două. Închide pagina şi treci mai departe. Ai nevoie de poveşti frumoase, poveşti cu reuşite, cu iubiri eroice şi eroisme cotidiene. Lamentaţiile şi plânsul ar trebui să fie private, într-o baie părăsită (pentru a-i menaja pe cei care ţin la noi şi cărora le pasă). Atunci când cădem, plângem, disperăm şi-i deranjăm – intimidăm – şantajăm – compătimim pe cei apropiaţi cu instabilitatea noastră emoţională – durerea – descurajarea – angoasa – panica proprie. E teribil.

Acum câteva săptămâni, cineva apropiat s-a uitat la mine, a început să plângă şi mi-a spus: “Sunt tristă, Adi” Am luat-o în braţe, am bâlbâit încurajările şi mi-au dat lacrimile. Aş fi vrut să şterg toată tristeţea ce-i rupea inima, să fiu un Dumnezeusufletist care setează paradisul în fiecare zi, pentru fiecare om.

Dar nu e aşa. Durerea şi tristeţea sunt downloadate o dată cu pachetul vieţii. Am devenit extrem de vulnerabil şi sensibil în ultima vreme. Mi-am reglat la maximă securitate firewall-ul dintre mine şi ceilalţi pentru a mă proteja de poveştile triste, pentru a-mi păstra minimum echilibru psihic care-mi este necesar în fiecare dimineaţă pentru a mă recunoaşte în oglindă. Sunt momente când mă uit în oglindă, îmi privesc ochii şi mă îngrozesc. Un monstru doarme în mine, un avorton interior unelteşte, un înger trist ce desfăşoară în fiecare zi fire cu iluzii, speranţe şi proiecţii.

Sunt unul dintre acei oameni în care cantitatea lui “voi face” este periculos mai mare decât cantitatea lui “am făcut”. Tot ce e bun în mine şi aproape tot ce mă susţine este în viitor. Cândva, în curând, la vară… şi tot aşa. Orbecăiesc ciuntit pe drumul pe care sper să mă reîntâlnesc cu mine însumi mai “centrat”.

Trăiesc o pendulare între euforie idiotică şi tristeţe autistă.

E o imagine care mă obsedează de câteva luni: un om gol, ghemuit, plângând pe gresia albă a unei încăperi. O încăpere mare plină de oglinzi. O încapere etanşă şi izolată care găzduiește un plâns neştiut şi neauzit de nimeni. Ca un astronaut plutind singur în spaţiu. Plângând de singurătatea unei morţi iminente şi neînregistrate de nimeni, absolut nimeni. Aruncat în negrul unui neant tăcut şi terifiant. Plutind astfel, dacă printr-un miracol va întâlni omul care i-a omorât mama şi va avea posibilitatea să plutească împreună către moarte, ce va decide?

Acum câteva luni când s-a rupt iubirea pe care o trăiam, m-am temut la modul serios că voi apela la consolările de tip creştin. M-am dus la catedrala catolică, am prins o nuntă, am stat zece minute şi am ieşit. Am luat scena ca un semn de speranţă şi am rezistat lunile din toamna fără să apelez la fantasmele consolatoare ale religiei iubirii.

Acum, zilele trecute, un prieten foarte bun m-a apelat pe net şi mi-a cerut cinci minute să îmi spună ceva. Am început să tremur şi i-am spus că, dacă are ceva de rău de spus, mai bine să se abţină. Nu a fost de rău, însă am simţit în acea zi că, dacă voi afla cel mai mic lucru rău, mă voi simţi doborât, dărâmat, tremurând.

A urmat o altă zi în care, în urma unei întâlniri întâmplătoare cu o amică într-o pizzerie, am primit un sms după jumătate de ora. Am luat telefonul, am văzut că este trimis de ea, am început să tremur şi nu l-am deschis decât seara târziu. Era un simplu mesaj de salut, însă mintea mea deja dezvoltase scenarii apocaliptice.

Au fost zile în care m-am simţit la propriu blestemat, lucruri ce se prăbuşesc, poveşti triste, derapaje sociale şi personale, restarturi dese de dispoziţie şi am încercat să-mi explic totul prin oboseală fizică, prin stilul sinucigaş cotidian ce-l practic: muncit noaptea, muncit ziua, două pachete de ţigări pe zi, timp petrecut în faţă calculatorului, filme văzute şi revăzute obsesiv, frustrări cu minute, ore, zile incluse, clivaj între imaginea socială virtuală şi cea reală, prostul management al respectului de sine, lipsa de ambiţie socială, financiară, profesională, decalajul emoţionant între ceea ce pot, ştiu, nu fac şi ceea ce aş dori să fiu, să ştiu, să fac.

Cioran spunea în tinerețe că poți simţi atât de vinovat încât ajungi să-i ceri iertare unui fluture. Îmi aduce aminte de o întâmplare pe care am reţinut-o prin misterele memoriei umane. Pe drum, pe bancheta din spate, bunicul a stat cuminte pe bancheta din spate şi se ruga murmurând. O mătuşa iritată a comentat mai târziu:
“Ce tot se roagă atâta? A omorât pe cineva?”
Mai târziu am aflat că bunicul se ruga pentru toţi, avea un inventar precis de fii, fiice, nepoţi, fraţi şi problemele adiacente fiecăruia. Se ruga detaliat pentru fiecare persoană și problemă în parte.

Plânsul nostru atinge pe toată lumea, la fel cum o fapta bună încurajează bătăile universului. Facem parte dintr-un scenariu cosmic în care toţi suntem colegi de scenă. Între mine şi ţine există prea multe canale deschise ca să îţi ignor vibraţiile, privirea şi bătăile inimii. Un autor deştept a spus cândva că toate problemele omenirii îşi au originea în faptul că omul nu este în stare să rămână în camera lui. Aş spune că problemele izvorăsc din incapacitatea de a păşi în camera celuilalt, de a-l îmbrăţişa.

Trăiam în Iaşi primăveri mistice când mă plimbam pe Copou şi-mi imaginăm trecătorii că nişte fraţi. Simţeam o dorinţă imperioasă de a-i opri şi a-i îmbrăţişa. Viaţa e frumoasă, e un miracol, e un cadou, să-l onorăm.
Fusesem inspirat de un interviu în care Richard Gere recomanda un exerciţiu simplu: mergi pe stradă şi transmite în gând oricărui om întâlnit iubirea şi compasiunea ta.
Acum retez din scurt orice încercare de confesiune care îmi agresează optimismul, care-mi striveşte capacitatea de iluzie necesară fiecărei zile. Pur şi simplu, duc o relaţie foarte agresivă şi nedreaptă cu mine însumi, iar acest lucru este un păcat (unul din singurele păcate căruia îi accept valabilitatea și existenţa).

Există o mare şansă ca mâine sau poimâine să simt tentaţia de a şterge această însemnare, de a regreta gestul făcut, să consider că a fost doar o simplă cădere, etapă, faza. Nu sunt eu ăla, eu sunt cel puternic, mereu spiritual şi ironic, motivat și motivant, mobilizat și mobilizator.
Nu doresc să aman nimic, mâine voi scrie mai bine, mai inspirat, însă voi scrie altceva, ce a fost azi se va pierde. Peste zece ani, voi fi citit sute de cărţi, voi fi trăit zeci de experienţe maturizatoare, voi fi învăţat câteva limbi străine în plus, voi fi mai echilibrat şi mai realizat social, financiar, sentimental, însă voi scrie altceva, voi avea alte idei, alte aşteptări şi alte ţinte.

Ce este azi şi nu comunic se va pierde în neant. Îmi este frică de neant. Încerc să-mi asum incompletitudinea, imperfecţiunile, derapajele şi să le integrez, le semnific și să trag cu ochiul mai rar în pachetul cu sigiliul intimităţii mele.
Aş vrea să aflu cât mai rar că nu sunt unic, special şi o tânără speranţă a culturii universale. I am a beautiful and unique snowflake, like everybody else.
Aşadar, tragem înainte.

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

4 thoughts on “Producatorii de gresie vor jubila

  1. Pingback: Adrian Ciubotaru » Izbit de doua tramvaie intr-un lan de porumb

  2. Pingback: Recomandare « uneori seara cred că ÅŸtiu…

Leave a Reply

Your email address will not be published.