It’s Paula-nick

0 Flares 0 Flares ×

Întrebare: Tocmai am citit zilele trecute Guts. M-a şocat scena din piscină. Povestirile sunt reale?
Chuck Palahniuk: Da, toate cele trei povestiri sunt adevărate. Îi cunosc pe fiecare dintre tipi. M-am rugat ani întregi să găsesc un mod de a lega poveştile între ele. Cele trei ‘victime’ duc o viaţă normală. Primii doi au fost prieteni în facultate – scena cu ceară s-a întâmplat în timp ce tipul era la facultate, nu când avea 13 ani. A trebuit să renunţe la facultate şi să se mute în alt stat deoarece facturile medicale au fost enorme. Tipul din scena cu piscina l-am întâlnit la un grup pentru dependenţii de sex în timp ce făceam cercetări pentru Choke. Mai târziu am aflat că necazurile lui sunt destul de comune şi conduc la procese spinoase.

I: Am citit recent Guts. Ai încercat în mod conştient să scrii o povestire pe care oamenii să o găsească neplăcută sau a fost efectul secundar al unei povestiri pe care ai scris-o din cu totul alte motive?

CP: Scopul meu este întotdeauna să te fac să râzi, să simţi ceva în stomac şi în final să-ţi rup inima. Sfârşitul cărţii (cu câinele familiei) este atât de trist încă mă doare să-l citesc cu voce tare. Povestea este salvată de patosul final care dezvăluie ruşinea naratorului. Nu, este o călătorie dura pe care filmele nu vor riscă să o facă, însă cărţile trebuie să rişte acest pas. Din acest motiv am scris-o.

I: Guts este o carte extraordinară cu menţiunea că soţia mea bănuieşte că ultima secţiune (“căutarea de perle”) este o poveste adevărată. I-am spus că nu este, căci avortul sorei s-a terminat prea blând. Mi se pare că povestea este prea bine scrisă pentru a fi convingătoare că reportaj. Te-ai gândit vreodată să o faci mai ‘reală’? De asemenea, ar fi interesant de ştiut în ce măsură îţi bazezi povestea pe miturile urbane?

CP: Soţia ta are dreptate în legătură cu avortul – deşi sora ce rămâne însărcinată este o ficţiune. Prietenii mei de la cercul de scriitori mi-au spus că era nevoie de ceva mai comic la final. Aşadar, am adăugat sarcina. Asta ador la prieteni: un stomac puternic.

I: Felicitări pentru Guts – nu am citit niciodată ceva care să mă facă aproape să leşin. Poţi să mă adaugi pe lista. A fost prima carte de-a ta pe care am citit-o şi, după ce am discutat cu prietenii mei (mai avizaţi decât mine), mi-au recomandat diferite cărţi. Aşadar, ce carte de-a ta ai preferă că oamenii să o citească prima dată? Există un text de care să fii mândru în mod special sau o carte ce simţi că ar spune totul despre ţine?

CP: Poţi aruncă o privire pe Lullaby. Se citeşte repede şi povesteşte nişte chestii ecologice care mă torturează şi nu există nici o şansă să devină un film.

I: Am citit într-un interviu că numeri oamenii care leşină în timp ce citeşti Guts. De ce?

CP: Avem ideea că cărţile trebuie să fie nişte obiecte drăguţe ce stau pe raft până când le citim şi adormim. Laura Bush chiar a spus-o la Oprah. De fapt, cărţile pot fi cele mai inovatoare instrumente. Sunt consensuale – cum e şi Fight Club. Nimeni nu trebuie să le pună pe post. Nu, trebuie să faci un efort şi să le citeşti. Aşadar, cărţile manipulează poveşti într-un mod în care celelalate canale nu au putut-o niciodată. Şi totuşi noi irosim această libertate; scrie cărţi drăguţe. Ei bine, scopul meu este să folosesc această libertate. Voi sta la extremă cealaltă decât Rosamund Pilcher (pe care mâna mea o citeşte) şi voi scrie despre poveşti negre şi ciudate. Pentru că pot.

Nu am crezut niciodată poveştile despre Dickens că citea cu voce tare şi oamenii leşinau. Acum am văzut ce putere pot avea cuvintele, putere care chiar o au. Ador puterea cuvintelor – fără muzică şi efecte speciale – şi vreau să demonstrez această putere. După aceea, voi renunţă la cadouri (tiare, picioare artificiale şi bijuterii) doarece oamenii au nevoie de debuşee comice.

I: Cât din structura propoziţiilor ce le foloseşti sunt editate şi re-editate pentru a le menţine atât de intense şi simple? Îmi amintesc de Carver şi de Bukowski şi ştiu că lor le plăceau să scrie şi să lase manuscrisele neatinse. Aşadar, în ce măsură proză ta este finisată?

CP: În orice scriere scopul meu este să văd acţiunea terminată. Stabilesc în minte intrigă scenei şi încerc să menţin capitolul cât mai scurt nepierzand din vedere subiectul întreg. Uneori încetinesc acţiunea doar pentru a crea efectul dorit – gândeşte-te la scenă cu indiciul din Survivor. Asta stabileşte ‘creierul’ personajului şi ‘autoritatea’ naratorului. Însă tot trebuie să fie o porcărie de subiect interesant. Aşadar, înainte să scrii scenă, gândeşte-te: ce urmează să se întâmple aici?

I: Ce părere ai despre imperiul lui McSweeney? Crezi că a schimbat sau a influenţat obiceiurile de lectură şi metodele de publicate în Statele Unite? Eşti abonat la vreo revista literară sau la vreun ziar?

CP: Imperiul lui McSweeney? Auci. Nu m-am gândit niciodată la asta cu excepţia unei piese pe care Credinciosul a scris-o despre forumurile Landmark. Ei par să creadă că am scris Fight Club într-o noapte după ce am urmat cursul lor… Doar proastă scriitură şi verificarea faptelor. Asta e singură mea legătură cu aceşti oameni. Altfel, m-am întâlnit cu Heidi Julavits şi e destul de ok. Asta e tot.

I: Ultimele tale cărţi au făcut parte dintr-o trilogie horror şi Stranger than fiction pare să continue tendinţa. Ce anume te atrage la acest gen de ficţiune? Crezi că avem nevoie să vedem o întoarcere la stilul comentariului social?

CP: De fapt, colecţia de povestiri scurte de anul viitor (incluzând şi Guts) va fi a treia carte din seria horror. Mi-au plăcut cărţile horror, însă acum mi se par înţepenite. Acest gen a fost dintotdeauna modul nostru de a manipula morcovul invizibil care este prea ameninţător şi terifiant pentru a-l recunoaşte. În modul asta este vorba mai mult despre probleme sociale. Din acest motiv ador poveştile horror şi îmi place şi mai mult modalitatea să le văd unse în metafore vechi cum sunt vampirii. Care sunt noi monştrii ce întruchipează problemele despre care ne este frică să vorbim? Deci, sunt implicat în jocul comentariilor sociale, doar că nu lovesc oamenii în cap cu ele.

I: Muncitorii din Fight Club şi Choke par să fie inspiraţi din politicile autonomiste din anii ’60 şi ’70 atât în refuzul cât şi în manipularea muncii. Despre asta e vorba? De asemenea, ai citit Empire de Michael Hardt şi Antonio Negri? Dacă ai citit, care este părerea ta despre conceptul lor de ‘mulţime’ şi crezi că vrea să însemne ruptură maselor şi violenţă?

CP: Habar n-am despre ce vorbeşti. Cărţile sunt bazate pe experienţă prietenilor mei şi pe modul cum au reacţionat la joburile lor (de exemplu, Geoff Pleat urină în supă). Cu toţii facem prostii din astea. Evit teoriile abstracte deoarece anecdotele şi poveştile “adevărate” au un impact emoţional şi pedagogic de lungă durată. Îmi pare rău, nu sunt la fel de inteligent ca cărţile tale.

I: Ai semnat cu amabilitate o carte pentru mine la Borders în Cambridge anul trecut şi ai menţionat în scurtă discuţie purtată atunci că te-a ajutat cursul Landmark. M-am interesat de atunci şi m-am întrebat despre pericolele non-Landmarkees în viaţă oricui. Cum răspunzi acestor lucruri şi chiar este o modalitate de a întâlni femei bune?

CP: Landmark nu rezolva orice problema, dar îţi va oferi instrumente pentru a obţine ce doreşti. Chiar şi femei. Însă chiar ai nevoie de acei oameni pentru a te susţine? Indiciu: majoritatea oamenilor nu-şi doresc că tu să te schimbi şi să îţi împlineşti visele.

I: În afară de Fight Club, care din cărţile tale ai dori să ajungă un film?

CP: Se pare că la Choke, a patra carte, vor începe filmările în acest an. Nu mă întreba despre distribuţie. Dincolo de asta, Invisible Monsters şi Diary vor deveni filme în anii viitori. Dar aş vrea şi Survivor să facă o figura frumoasă. Însă această nu e cea mai mare problema a mea.

I: Am să te întreb ceea ce toţi gândesc, însă sunt al naibii de fricoşi să întrebe: cum se pronunţă numele tău? a) Pă-lah-ni-uck b) Paula-nick c) Paula-nook d) Pah-loo-nick e) Nici una din variantele de mai sus.

PS: Ador toate cărţile tale, cu excepţia Invisible Monsters care m-a plictisit de moarte. Care a fost faza?

CP: Este Paula-nick. Şi-mi pare rău pentru Monsters, am renunţat să încerc să fiu de toate pentru toţi. Totuşi, nu ai să crezi câţi mi-au spus că Monsters este cartea lor favorită.

I: Care este cel mai bolnav şi mai pervers incident în care ai fost implicat?

CP: De parcă aş spune-o aici. Nici gând. Voi scrie o carte despre asta şi o voi vinde pe bani!

I: Când ţi-am citit romanele mi-am amintit de o poză în care Nelson Algren se uită prin geamul unui bar plin de ciudaţi/blestemaţi/singuratici pentru a observă, a notă în speranţa că va putea folosi scenă într-o viitoare carte. Mă întrebăm: personajele tale sunt observate în aceeaşi manieră imparţială sau experienţele din cărţile tale sunt mai subiective, venite mai degrabă din imaginaţie?

CP: Sunt prea multe cărţi scrise despre Ce este lumea ‘reală’. Ţelul meu a fost întotdeauna să arăt cum ar fi Dacă. Aşadar, caut poveşti extraordinare ori de câte ori mă întâlnesc cu cineva. Chiar şi străinii îţi spun lucruri uimitoare, de obicei pentru că nu te cunosc. Aşadar, aproape toate poveştile mele sunt adevărate. Pur şi simplu am un prag scăzut al plictiselii.

I: Mi se pare ciudat de inspirată ideea de a te distruge pe ţine şi toate posesiunile materiale că mijloc de a te regăsi. Aşadar, într-o epoca în care contează doar ce deţii, crezi că umanitatea încă mai are o şansă sau ne vom autodistruge în viitorul apropiat pentru a reveni pe calea cea bună?

CP: Fiind un copil din clasa de jos, am fost crescut să cred că succesul înseamnă să deţii lucruri şi să ai o slujba bună. Acum mi-am dat seama că visul părinţilor era greşit. Nu deţii nimic cu adevărat şi nu eşti niciodată împlinit că persoană. Totuşi poţi rămâne înţepenit în lucrurile ce le deţii şi într-o imagine de sine depăşită. În plus, cred că umanitatea este perfectă. Face aceleaşi greşeli de 1000 de ani. Aşadar, cred că suntem cei mai buni. Relaxează-te.

I: Te întâlneşti cu conservatorii, cu persoanele religioase? Te abordează? Şi dacă da, ce se întâmplă?

CP: Aproape în toată opera mea, încerc să re-inventez imagini creştine, poveşti şi teme. Ai fi uimit de câte scrisori primesc de la tineri creştini ce recunosc acest lucru şi se bucură.

I: Am văzut de curând Postcards From The Future DVD. M-am regăsit profund în multe din ideile din discuţiile de pe acest DVD. Un lucru care m-a tulburat a fost o chestie pe care ai spus-o când ai vorbit despre importantă poveştilor la nivel personal – amintirile de care ne agăţăm, obiectele câştigă un sens în plus atunci când au o poveste ataşată de ele şi tot aşa. Cât de importantă este ficţiunea în comparaţie cu amintirile şi poveştile personale?

CP: Oamenii îşi vor trăi întotdeauna vieţile în concordanţă cu poveştile. Cred că cea mai bună îndemânare este aceea de a ne construi propriile vieţi. Să ne îndepărtăm de poveştile pe care ni le oferă propria cultură şi apoi să ne creăm propria noastă poveste: despre trecutul nostru, prezentul şi viitorul nostru. Fără această putere – povestitul şi scrisul – întotdeauna vom fi obligaţi să acceptăm povestea celuilalt.

I: Am ajuns la cărţile tale că majoritatea oamenilor: prin filmul Fight Club. M-a dat gata şi, după câte ştiu, este diferit de carte, mă întreb dacă-mi poţi spune cât de mult te-ai implicat în producerea filmului.

CP: Îmi pare rău, am fost doar un simplu turist. Chiar am luat câţiva prieteni cu mine să vadă procesul deoarece am dorit să facă parte şi din nouă mea viaţă, însă marele meu proiect este întotdeauna următoarea carte. Dar, la naiba, Fincher a făcut o treaba bună! De ce să mă plâng?

I: În septembrie ai avut un interviu în Independent. “Americanii nu vor să fie criticaţi acum. Nu vor să audă nimic. Pe 11 septembrie, mi-am dat seama ce se întâmplă. Nu ai fi putut să publici Fight Club pe 12 septembrie sau mai târziu. Publicul american nu va avea pentru mult timp nici o simpatie sau înţelegere pentru artă subversivă sau faţă de argumente de orice fel. Aş spune că această este descrierea unui personaj (naţional) care are nevoie să fie vindecat. Eşti de acord?

CP: Sunt de acord, însă nu poţi vindecă pe nimeni dacă nu se administrează tratamentul. Este timpul să apară lucruri fermecătoare şi distractive pentru a seduce oamenii, pentru a-i face să privească realitatea printr-un nou set de lentile. Cred că Orwell ar crede la fel. I: Ai spus într-un recent interviu că, dacă nu scoţi o carte pe an, nu simţi că munceşti sucifient de mult şi, de asemenea, ai spus că simţi că fiecare nouă carte este mai bună decât precedentă. Nu sunt de-acord. Deşi îţi admir ideile, găsesc că stilul lipseşte ori de câte ori citesc o carte nouă. Te-ai gândit că probabil o carte pe an va fi prea mult şi calitatea va avea de suferit?

CP: Mulţumesc pentru opinii. Uite răspunsul: când mă vezi, pune-mi un pistol la tâmplă şi apasă pe trăgaci. Asta te va face să te simţi mai bine. Personal, cred că stilul meu este din ce în ce mai bun. Unele părţi din Fight Club nu le suport.

I: Ce sfat poţi oferi unui tânăr scriitor care încearcă de câţiva ani să scoată o poveste coerentă dintr-un amestec de idei? El simte că există un mod de a le modela cumva în ceva lecturabil, dar inspiraţia vine şi pleacă că o urmă pe nisip. Tehnici? Exerciţii? Trucuri? Te rog nu-mi spune că trebuie doar perseverenţă.
CP: Guts este un bun exemplu. Sunt trei poveşti ce le ştiam de ani întregi. Doar prin recunoaşterea unui tipar sau a unei teme comune (ruşine, singurătate, masturbare) le-am putut uni într-o singură povestire. Uită-te la ideile tale şi găseşte o tema comună sau chiar un personaj comun (astfel am transformat o adunătură de poveşti în Fight Club – îl aveau în comun pe Tyler). Tema comună îţi va permite să legi scenele tale într-o bună poveste (sau carte).

I: În cărţile tale, mai ales în Fight Club, Choke şi Diary, prezinţi sentimentul vieţii ce se scurge din ţine arătând instantanee din monotonia rutinei unui personaj. A fost o perioada din viaţă ta, probabil înainte de a te lansa că scriitor, care te-a condus la abilitatea de a sesiza atât de bine acest sentiment? Unii au văzut asemănări între opera ta şi cea a lui Iain Banks. Ce crezi?
CP: După 30 de ani, acest sentiment este aproape constant. Probabil din acest motiv nu am început să scriu până nu am realizat că viaţă mea trebuie să fie mai mult decât simplul fapt de a-mi plăti facturile. Această insatisfacţie conduce la dorinţa de schimbare şi de acţiune, deci e normal că povestea să înceapă aici. Şi îmi pare rău, nu am citit Banks.

I: Ai scris despre adulţi care se bat de plăcere, supermodele transexuale desfigurate în mod oribil, ai scris despre moarte, despre oameni ce-şi băgau lucruri în fund pentru a obţine plăcere sexuală, despre chestii pline de pornografie. Prin urmare, când scoţi cartea pentru copii? Vreo şansă să colaborezi cu JK Rowling?

CP: Doar în visele mele.

I: Am citit că eşti un fan al lui Denis Johnson. Te-ai gândit vreodată să scrii ceva cu o tentă futuristică?

CP: Voi face pasul acesta când voi ajunge acolo, dar dorinţa mea secretă este o piesă de teatru. Limitele decorului, ale personajelor şi ale timpului mi se par o provocare imensă.
Anul viitor voi lansa Haunted. După aceea va fi o carte despre regulile scriiturii minimaliste pe care le folosesc. Apoi doar Dumnezeu ştie ce va mai fi. Deocamdată, trebuie să schimb uleiul la camionetă mea. Apoi să mă apuc de scris. Seminariul se ţine în seară asta şi vreau să am pregătit ceva bun (ciudat, întunecat, ofensator).

Mulţumesc pentru întrebări şi lectură din Guts. Over and out…

Sursă: Guardian Unlimited Books

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

Leave a Reply

Your email address will not be published.