Mă sperie această nouă formă de cenzură:
El spune aşa: “De facto, Patapievici este un intelectual cenzurat. Orice ar spune, ştiu alţii mai bine decât el ce a spus. Orice ar spune, el spune, de fapt, ce spun alţii despre el”. Mi-a deschis ochii Dan, pentru că există o formă de cenzură care nu interzice ceea ce spui, ci este cenzura care înconjoară orice ai spune cu o etichetă care, de regulă, pentru a fi eficace, este un stigmat.
Acestă cenzură recentă este dintre cele mai subtile. Poți să spui ce vrei, dar îți punem noi eticheta. Poți spune ce vrei, dar îți furăm noi sensurile cuvintelor. E un stigmat care te învăluie ca un cocon în mijlocul căruia poți face totul, dar nimic nu mai contează.
Este o bună tactică care se ocupă eficient atât cu stigmatizarea emițătorului, cât și cu bruierea înțelesului discursului său. Este o tactică care se mulează bine pe barierele stilistice care s-au format – natural sau nu – în lumea relațiilor umane.
Am să dau câteva exemple de asemenea bariere stilistice:
Vârsta
Fraza “Trebuie să-ți urmezi visele” are alt înțeles dacă o spune un tînăr de 19 ani sau dacă o spune cineva de 60 de ani. Sunt aceleași cuvinte, dar încărcătura mesajului este altul.
Statutul social, locul într-o ierarhie
“Trebuie să-ți găsești o pasiune și să încerci să câștigi bani cu ea” este o frază mult mai credibilă dacă o spune Bill Gates decât dacă o spune un blogger de 20 de ani din Toplița.
Aceeași teorie emisă de un reputat savant american este altfel luată în seamă decât dacă ar fi fost emisă de un asistent anonim într-un laborator din Chile.
Contextul
O idee spusă de un lider de opinie într-o conferință TED are altă greutate decât aceeași ideea emisă într-un video filmat cu telefonul și apoi pus pe Youtube.
Aceeași idee spusă de cineva cu un tricou are alt gust decât aceeași idee spusă de cineva cu o cămașă.
Dacă o spui ezitant sau dacă o spui cu încredere, aceeași frază este percepută diferit de interlocutor.
Le numesc bariere stilistice pentru că sunt modalitatea prin care ne legitimăm prejudecățile și modul grăbit prin care etichetăm. Un politician a spus un lucru de bun simț? Nu contează, are o poșetă scumpă. Dar a spus totuși ceva pertinent! Nu contează, are poșetă!
E un efort care îți cere destulă onestitate să poți asculta pe cineva dincolo de barierele sale stilistice (unele moștenite, altele construite cu propria mână). Dincolo de afiliere, dincolo de haine, dincolo de accent, dincolo de sex, naționalitate, statut social și dincolo de vârstă.
Nu e de mirare că atunci când logica se pierde din firul oricărui dezbateri, intervin fix argumentele bazate pe bariere stilistice: nu ești credibil, te îmbraci în roz, ai o poșetă, câștig mai mult ca tine, am citit mai mult ca tine, sunt mai trecut prin viață decât tine, ai traficul mai mic decât mine, n-are dreptate, e totuși țigan, cine-i autorul ăsta, n-am auzit de el.
Barierele stilistice erau şi înainte. Acum ele sunt impuse. Oricărui are ceva de spus. Unui om ce vrea să se revolte că ceea ce face este ignorat de toţi. Ori altui om ce vede că se acoperă adevăratele virtuţi şi arată că în România se promovează doar detalii nesemnificative (culoarea poşetei lui X sau părerea lui Y despre coafura lui Z ). Şi tu te revolţi, însă eşti ignorat, acoperit şi uitat. Părerea mea, dar o întrebare rămâne. Ascultă cineva ce are un alt român de spus?