Cătălin Teniță povestea acum câțiva ani cum un antreprenor muncește 16 ore pe zi (pentru propria afacere, pentru propriul vis) în loc să lucreze 8 ore pentru alții. Mi s-a părut ciudată propria alegere de a munci mai mult în noua lume (a antreprenoriatului) decât în vechea lume (a salariatului), însă lucrurile nu sunt chiar atât de simple.
Această situație ” neobișnuită” este mai des întâlnită decât am crede. Mulți dintre cei care, nemulțumiţi, își dau demisia ajung să muncească mai mult la noul loc de muncă, la fel cum mulţi români care emigrează ajung într-un final să se zbată mai mult decât o făceau în ţara natală.
În mod evident, problema nu se află în gradul de muncă şi efort, cât mai degrabă în mecanismele prin care această muncă este recompensată. Munca la birou care nu este mulţumitor recompensată (nu mă refer doar la bani) este mai grea decât a săpa gropi cu târnacopul într-un context în care acest efort este recompensat decent.
Dacă alegerea de a munci – mai mult sau mai putin – este una individuală, recompensarea se face într-un context (economic, social, naţional) în care cu totul alţi factori sunt implicaţi şi aceasta este nivelul la care apar problemele.
România nu este locul unde recompensarea muncii să se facă după criterii care ţin de competenţă şi echitate. În spațiu unde – chiar dacă ar conta doar percepţia faptului – toţi fură, toţi dau şpagă şi, în genere, toţi călcăm strâmb când avem ocazia, recompensarea muncii se întâlneşte cu o mulţime de probleme. Când toţi trişează pentru rezultate, când toţi caută scurtături care strică balanţa echităţii munca devine descurcăreală, iar recompensarea ei se face într-un context viciat.
În drumul către rezultat, descurcăreala (care scurtează traseul prin furt, şpagă, fentare sau viclenie) deţine un mare avantaj competitiv în faţa muncii cinstite. În spaţiul românesc, există mai multă motivaţie pentru furt şi lene decât pentru munca cinstită. Cu alte cuvinte, suntem mai încurajaţi să trişăm decât să fim corecţi tocmai pentru că mecanismele de recompensare sunt mai clar conturate în direcţia descurcărelii.
Ideea este simplă: dacă binele nu este recompensat, răul ajunge să fie generalizat. Ţinând cont de natura umană, binele va avea nevoie întotdeauna de încurajări şi recompense pentru a se întâmpla şi pentru a se institui ca regulă comună.
Problema nu este că românii sunt leneşi. Problema este că hărnicia este mai prost recompensată – prin urmare, mai slab încurajată – decât în alte locuri. Pentru acest lucru stau mărturie aceia care aleg noi locuri de muncă și noi țări unde ajung sa muncească mai mult si unde nu mai simt că rezultatul muncii lor este furat si confiscat de alții.
Dacă pentru un șef incompetent nu-ți vine să ridici niciun pai, nu este greu de ghicit ce poți face pentru un lider bun și într-un mediu sănătos.
Bun articol! Daca nu ai citit inca, iti recomand o carte geniala, “Etica muncii la romanii de azi” scrisa de Monica Heinz.
Cristi, nu știam de carte, o voi căuta
Din o mie de “gânditori” care semnalează şi analizează deficienţele societăţii, nu e unul care să sugereze şi nişte soluţii. Nu se poate trece pragul ?!
@Zina: degeaba ai solutii daca nu ai sansa istorica sa le pui in practica. Si in plus, ne trebuie un geniu (individ maxim socializat) si ,,o idee careia i-a sosit ceasul si careia nimeni nu i se poate impotrivi”. Da Doamne, zic!
Cata vreme descurcareala e cheia succesului nu vom putea fi ca norvegienii, care se declara fericiti cu valori ,,nationale” ca munca si respectul fata de legi (cam ce evita romanii).
Pingback: Blogosfera si contnutul de calitate | Cel care striga in pustie
Toate bune doar ca la noi oamenii nu vor sa munceasca … nu vor sa porneasca de jos. Toti vor direct manageri – directori si pozitii de conducere.
Nu conteaza ca nu stiu sa faca nimic … Nu.
Cred ca din pacate de multe ori recompensa duce cu gandul la bani, desi pentru multi insatisfactia nu vine in primul rand de acolo. Daca adaugam la asta obisnuinta de a considera ceva facut bine drept normal si doar ceva facut prost demn de adus in discutie si analizat, avem si mai multe argumente pentru evitarea exprimarii aprecierii.
Din fericire exista un curent de gandire care readuce in discutie abordarea pozitiva/apreciativa si impactului acesteia direct in business, care se vede si din atentia acordata subiectelor gen cultura organizationala, unor concepte cum este Appreciative Inquiry http://en.wikipedia.org/wiki/Appreciative_inquiry sau unor instrumente gen Strenghts Finder, care vorbesc despre identificarea talentelor si utilizarea lor cat mai mult in activitatea de zi cu zi(ca angajat, sau acolo unde nu este posibil, pe cont propriu).
Poate merita sa ne molipsim:-)
Mulţi români care emigrează ajung într-un final să se zbată mai mult decât o făceau în ţara natală: http://www.adrianciubotaru.ro/incurajare…
@adrianciubotaru mai sunt si romani fericiti 😉
RT @adrianciubotaru: Mulţi români care emigrează ajung într-un final să se zbată mai mult decât o făceau în ţara natală: http://bit.ly/a/warning?url=http%3a%2f%2… …
RT @adrianciubotaru: Mulţi români care emigrează ajung într-un final să se zbată mai mult decât o făceau în ţara natală: http://bit.ly/a/warning?url=http%3a%2f%2… …
Eu nu cred ca se rezuma totul la recompense. Uite aici un filmulet interesant, poate ai auzit de experimentele astea:
http://www.youtube.com/watch?v=u6XAPnuFjJc
Iarasi, referitor la motivatia pentru munca, o gramada de idei interesante are si Eckart Tolle in “Starea de Flux”.
Ca un exemplu, acum vreo 4 ani am muncit cot la cot cu niste prieteni vreo 8 ore, in noiembrie, ca sa descarcam 6 tone de lemne la Cabana Postavarul (http://on.fb.me/eedrm0), doar pentru ca ne-am simtit bine. Nu era vorba de nici o recompensa, nici macar nu am fost rugati de cabanier sa o facem. Am vazut ca era de lucru, si am pus umarul. Si a fost fain.
Desi nu sunt mare fana a sistemului corporativ (motiv pentru care am ales sa fug de el cat de departe am putut), trebuie sa recunosc ca promoveaza un concept de care e mare nevoie in Romania – recompensarea corecta a efortului depus. Un sistem de bonusuri si recompense, aplicat corect, incurajeaza orice angajat sa munceasca mai mult si mai bine, sa vrea intr-adevar sa obtina rezultate si nu doar sa treaca mai usor prin cele 8 ore de program…
Pe o astfel de plaja contextuala ar fi trebuit sa-si insereze dl. Isarescu, acel indemn in sec ”sa stimulam munca X 3”
In felul asta n-ar mai fi dat loc la interpretari ..
@ Zina
Cel putin pana la un anumit nivel exista solutii, dar nu putem vorbi si de aplicarea lor.
Atata timp cat in paralel functioneaza ”codul descurcaretului” nu poate fi vorba de normalitate – in lipsa unor repere juste, actioneaza doar instinctul de conservare!
Apropos… de ce oare, in sport, starea de noncombat se penalizeaza? 🙂
Eu cred 1000% ca in tara asta multi au o lene si is asa de incompetenti
Dar stiu doar sa se vaite …
Nu cred ca exista lene… asta apropo de ideea ca romanii ar fi lenesi. Exista insa cu siguranta motivatii insuficiente de a munci su alternative mai usoare. Probabil ca la noi problema nu vine neaparat din alegerea “scuraturilor”, ci din transformarea lor in sistem. Perseverare diabolicum.
ma intreb, mai exista oare loc de munca in Romania unde sa respecte programul de 8 ore ? 5 zile din saptamana…”un antreprenor muncește 16 ore pe zi (pentru propria afacere, pentru propriul vis) în loc să lucreze 8 ore pentru alții.” in ziua de astazi patronii se cred stapanii de sclavi de pe mosiile de alta data.
nu este adevarat ca nu se porneste de jos.toti mergen la scoala si stim ce inseamna de jos din toate punctele de vedere.eu mi-as dori fiecare sa aiba o mica firma,fiecare sa inteleaga cu adevavarat ce inseamna responsabilitate,taxe impozite zeciuiala,marfa angajati garda sanepid pompieri care te viziteaza,spaga, mita si dupa toate ce ramine, domnul e patron rau ,dur si e si prost ei da.asta e la noi la romani punct
Dacă munceşti mai mult, ai şanse mai mari să greşeşti undeva, cu ceva.
La noi, nu primeşti bonusuri pentru performanţă (de fapt, nici măcar nu eşti felicitat), dar primeşti mustrări dacă greşeşti — chiar şi la o greşeală mică, managerii noştri fac din ţânţar armăsar.
Aşa că dacă munceşti mai mult (adică rezolvi mai multe lucruri, nu să stai până seara târziu la birou, dar pierzând vremea), vei fi privit mai prost de managerul care contabilizează numărul greşeli. Deci, ce rost are?