Am găsit acum câteva săptămâni – la un anticariat – cele două volume ale Jurnalului lui Eliade și nu am putut rezista tentației de a le cumpăra. Jurnalul lui Eliade reprinzintă un laborator fascinant de gânduri, amintiri și preocupări care mă fascinează la fiecare lectură:

Am scos câteva note de lectură pe care le împărtășeșc și aici:

– crede din ce în ce mai putin în erudiție și cultura universitară (25 octombrie 1945)
– se privește ca ratat, ratându-și vocația de scriitor român
– se apucă de Balzac: recitește, cumpără cărți și monografii, începe să scrie un studiu despre scriitorul francez (în primii ani la Paris)
– este confiscat de cursuri, congrese, articole, seminarii și constrâns să scrie cărți de popularizare
– se plânge incontinuu că nu are timp să se ocupe de cărțile lui cu adevărat personale: despre preistoria literaturii, despre mitologiile morții, despre omul ca Simbol
– crede că orice s-ar întâmpla, există întotdeauna o peșteră în Himalaya care îl așteaptă (a spus-o și în Încercarea labirintului)
– este fascinat de hippies (care iubesc viața, sunt optimiști, găsesc înțeles și semnificație în ceea ce li se întâmplă).
– consideră că cea mai productivă perioadă a sa a fost atunci când era sărac (în Franța, în primii ani după război) și nu avea “program”
– se regăsea în destinul lui Goethe care îi spunea lui Eckermann:
“Dacă m-aş fi abţinut puţin mai mult de la treburile publice şi aş fi trăit mai mult în singurătate, aş fi fost mai fericit şi aş fi făcut mai mult ca poet.”
Notă: În Jurnalul portughez comparațiile lui Goethe ating pragul grandomaniei.

Câteva citate actuale:

Datoria oricărui om este să facă ceea ce știe să poată face bine (6 septembrie 1946)

Fiecare “zi grea” nu-și limpezește înțelesul decât dacă privesc viața mea ca o inițiere labirintică.

Astăzi, „a face cultură”, este singura politică eficientă la îndemâna exilaților. Pozițiile tradiționale sunt răsturnate: nu „politicienii” se găsesc în centrul concretului istoric, ci cărturarii, “elitele intelectuale”.

Neliniştea pe care o am faţă de “evenimente”, adică faţă de eventualitatea unui al treilea război mondial, e necontenit, şi subteran, alimentată de sentimentul de culpabilitate că mi-am bătut joc de posibilităţile mele, de şansele, nenumărate pe care le-am avut de a spune ce trebuia spus, de a face ceea ce fusesem pregătit să fac. Sentimentul penibil că n-am fost în stare să-mi împlinesc vocația, deși am recunoscut-o de timpuriu… (1 august 1950)

Anevoie poți rezista ispitei de a te dărui Marilor Idealuri Sociale, pentru că apelul se îndreaptă spre ce este mai bun în tine, spre ce este mai uman, mai profund. Și cu toate acestea, trebuie să reziști. Dacă vrei să faci ceva, trebuie să te împotrivești chemărilor sublime, ispitei de a te dărui și jertfi (ca un adevărat narodnic sau revoluționar). (21 octombrie 1951)

Aproape treizeci de ani din viață i-am închinat studiilor “concrete”: filologii, istorie, folclor, religii. Întotdeauna, însă, am avut ca obiect final înțelegerea sensului spiritual al materialelor pe care le studiam. (26 septembrie 1952)

“Am jucat cartea unei existenţe de circa şaizeci de ani”. (scris la 48 de ani)

Oare s-a înţeles că ”adevărata religie” nu începe decât după ce Dumnezeu s-a retras din lume? Că “transcendenţa” sa se confundă şi coincide cu eclipsa sa? Elanul omului religios spre “transcendent” mă face să mă gândesc uneori la gestul disperat al orfanului rămas singur pe lume.

Nu fac nimic pentru “propagarea” operei mele, dar nu consider această atitudine ca o calitate. Știu de ce nu mișc un deget: din timiditate, lene sau indiferență. A nu face ceea ce te plictisește nu constituie o virtute.

Cu toate că vad omul zdrobit, asfixiat, strivit de “civilizația industrială”, nu pot să cred că el va degenera, că se va ofili moral, pentru că, în final, să piară, complet secătuit. Am o încredere fără margini în puterea creatoare a spiritului.

E zadarnici să “critici” creștinismul prin argument filozofice sau istorice.

S-ar putea ca cercetările mele să fie considerate într-o zi ca o tentativă de a regăsi izvoarele uitate ale inspirației literare.

Inutil să ne plângem că ne-am născut într-o societate industrială: trebuie să încercăm să trăim ca ființe libere chiar și în mijlocul celor mai teribile condiționări sociale, tehnice, psihologice.

La seminarul lui N.O.B., unul dintre studenți mă întreabă ce cred despre “păcatul originar”. I-am mărturisit că e una dintre problemele care nu mă interesează.

Nu citesc niciodată istoria cuceririi Mexicului fără ca să nu-mi fie rușine că sunt European și creștin.

Când se miră cineva că “știu atâtea lucruri”, îi spun care este “secretul” meu: știu să ascult, știu, mai ales, ce întrebări să pun “specialiștilor.”

Senzația provocată de afirmația mea că Buddha, Zarathustra, profeții evrei sunt contemporanii noștri, în sensul că problemele puse de ei sunt încă ale noastre. Când se studiază aceste religii, nu se face “erudiție” – ci se înfruntă problemele filozofiei de “astăzi”.

Nu putem vom renunța la hermeneutică pentru că suntem rezultatul unei milenare munci hermeneutice.

În măsura în care înțelegi un fapt religios, te schimbi, te modifici – şi această schimbare echivalează cu un pas înainte în procesul de „self-liberation”. Dacă ai înţeles cu adevărat “renunţarea la fructul acţiunii”, cheia de boltă a Bhagavad Gitei, eşti altul decât cel care erau până în clipa care a precedat înţelegerea.

Experienţa sacrului este indisolubil legată de efortul omului de a construe o lume care să aibă semnificaţie.

Idealul omului nu este perfecţiunea, ci totalitatea. (Jung)

Sexualitate pentru populaţiile urbane, desacralizate, reprezintă ultimul izvor al “numinosului”: e viaţă, e mister şi sacralitate totodată.

Fascinaţia călătoriei nu ţine numai de spaţii, forme sau culori, ci şi de numărul de “timpuri” personale pe care le reactualizezi. […] Într-un anumit fel, traversând spaţii geografice familiare sau necunoscute, călătoresc totodată în trecut, în propria mea “istorie”.