Familia este ca un burete care absoarbe cultura și istoria locului și acționează ca un filtru între lumea afectivă dinăuntru și lumea dincolo de granițele ei.

Dacă te poți imagina pe tine însuți izolat de comunitatea din care faci parte – un sentiment destul de iluzoriu, familia nu-și permite acest lux. Ea este plină de rădăcini și se hrănește din seva miturilor și ale poveștilor care circulă în sânul comunității din care face parte.
Familia are atât de multe rădăcini și este expusă, prin membrii ei, atâtor influențe, încât devine un popor în miniatură care reflectă atât temerile, cât și speranțele comunității extinse.

E suficient să-mi cunosc bine propria familie pentru a-mi cunoaște poporul din care faci parte.
Poate nu e suficient, dar cu siguranță e necesar.

E o stradă cu două sensuri. Pentru a cunoaște cultura poporului din care faci parte, trebuie să-ți cunoști bine familia. Pentru a-ți cunoaște propria familia trebuie să cunoști cultura și tradițiile poporului în mijlocul căreia te-ai născut.

Sunt atât de bine legate aceste două universuri încât e greu de imaginat că cineva poate să-și urască țara și să nu-și iubească familia. Legătura este atât de intimă încât relația love-hate cu propria familie se transmite la modul cum ne împăcăm cu faptul de a fi români. Pentru unii e blestem, pentru unii e umilire, pentru alții este ceva ce ține de domeniul pitorescului. E fondator, e traumatizant sau este eliberator.

Lipsa de simpatie pe care o ai față de propria cultură se hrănește din relația conflictuală pe care o ai cu propria familie. Este ca și cum dacă vreau să mă împac cu faptul de a fi român, trebuie mai întâi să mă împac cu propria mamă și propriul tată, cunoscându-le lumea din care fac parte.

Dorința de schimbare care animă pe mulți tineri poartă în subsidiar dorința de a ne educa părinții. Orice schimbare atentează la cadrele lumii în care părinții la rândul lor au crescut. Nu este de mirare că mare parte din rezistența la schimbare, vine din partea părinților (cu dorință de protecție socială) și a bunicilor (atât de ușor “cumpărați” în cadrul ciclurilor electorale).

La urma urmei, a iubi propria familie și a-i accepta propriile disfuncționalități (în adolescență avea impresia că familia mea este cea mai ciudată dintre toate) este un joc de echilibristică care se transmite de-a lungul vieții noastre atunci când este vorba de relațiile de iubire și atunci când este vorba de propriul nostru popor.
Nu știu dacă suntem condamnați să iubim românește, dar cu siguranță, familia și cultura din care facem parte influențează modul cum iubim.

În acel deceniu al tranziției (1990-2000), plin de schimbări, încropeli și cârpeli, am avut impresia că propria mea familie este o barcă aruncată în mijlocul unei furtuni. O furtună care amintea de fragilitatea oricărui proiect uman, testându-i în același timp rezistența.
La capătul oricăror vicisitudini, la finalul oricărei lupte din acei ani, în care se numărau răniții și se măsura câmpul de luptă, tata avea o vorbă:
“Nu-i nimic, tragem înainte”

Dincolo de aspectul mobilizator al acestui îndem, “tragem înainte” a însemnat pentru mine atât capacitatea de rezistență a familiei (in interiorul căreia avea datoria să nu renunțăm la speranță), cât și inevitabilitatea unui destin românesc în mijlocul căruia care nu am decât o singură opțiune: să trag înainte.

Imaginea acestui îndemn nu este una demnă și eroică (a trage înainte este o expresie care vine din lumea animalelor de tracțiune), dar rezolvă problema ajungerii la liman. În imaginarul nostru, a te opri în drum, este o chestie neromânească.
La urma urmei, românii nu trebuie să se înece la mal.
La urma urmei, am învățat acel umor tragic al lui Bulă care se întoarce din drum după cel de-al 99-lea gard.

Indiferent ce ar fi, indiferent cât de mare e furtuna și cât de tare bate vântul, cu inevitabilitatea unui destin care e scris în altă parte (în stilistica locului, în ADN-ul strămoșilor), am o singură datorie: să trag înainte.