Începusem să scriu la persoana I (calea bătătorită a debutanților), dar pentru că mă blocam și un cenzor interior ștergea ceea ce scriam, am recurs la artificiul persoanei a III-a și am început să inventez personaje.

Acțiunea avea loc în Iași. Personajele principale erau trei prieteni, colegi la aceeași facultate (filozofie). Trei prieteni cu lecturi și obsesii specifice pe care cititorul îi cunoaște mai întâi prin discuțiile pe care le poartă. Discuții “filozofice” care au loc la bere, în camera de cămin (într-un an, au fost colegi de cameră) și pe stradă (în primul an, ieșeau noaptea să se plimbe prin Iași, orașul pe care abia îl descopereau).

Pentru a le susține monologul interior, am început să sap în trecutul lor de adolescență. N-am vrut să apară cititorului doar ca niște emitățori isteți de opinii și idei. Una din rețete spune că cititorul trebuie să empatizeze cu personajele, trebuie să le simtă fragilitatea umană în care un cititor sau altul se poate recunoaște.
Am început astfel să desfășor fragmente din trecutul lor cu probleme de familie, cu lecturile existențiale din adolescență și cu o poveste de dragoste.

La un moment dat, unul dintre personaje – despre care știam că este un fel de alter ego – a început să mi se pară extrem de artificial. De teamă să mă trădez prea mult în portretul lui, ca un reflex defensiv, am început să-l cenzurez.
În cazul celorlalte două personaje, pentru că mi-am asumat că sunt diferite din mine, dar cărora le-am distribuit unele din amintirile proprii, mă simțeam mult mai liber. Puteam să mă ascund în spatele lor, puteam să le fac să îndrăznească tot felul de lucruri fără teama că mă dezvălui prea mult, fără teama că voi fi judecat. Fără teama că cineva ar fi arătat cu degetul: “Da, el este, l-am recunoscut”

Unul dintre aceste două personaje, în timp ce-i căutam un trecut, a început să facă lucruri fără voia mea. Am aflat că a avut o poveste de dragoste la 17 ani care l-a marcat și despre care continuă să scrie în Jurnalul primilor ani de studenție.
După 10-12 capitole, într-o vacanță de vară, a început să scrie niște scrisori către ceilalți doi despre povestea lui de dragoste.
I-am găsit cu ușurință o voce și am început să scriu acele scrisori cu toată libertatea de care mă simt în stare. E practic o poveste de-a mea, dar uite, am pus-o în cârca unul alt personaj, mă pot ascunde în spatele lui, mă pot revela, mă pot deschide fără niciun simț al ridicolului, fără o conștiință de sine inhibantă.

Romanul continuam să-l scriu la persoana a III-a, iar între capitole am început să înserez aceste scrisori cu povestea lor. Ori de câte ori mă împotmoleam scriind povestea celor trei personaje (aveam în cap tot felul de scene pe care trebuia să le umplu), reveneam în mijlocul scrisorilor care se tot înmulțeau.

Mi-am dat seama apoi că totul se lungeste inutil. Ajunsesem la 200 de pagini și simțeam că sunt abia la început. Abia se contura acel univers imaginar prin care îmi regăseam Iașul acelor ani. Unul dintre personaje s-a îndrăgostit de o fată cu o căciuliță neagră pe care o cunoscuse într-o sală de net și care avea nick-ul Atharva. Al doilea personaj s-a angajat la o firmă dubioasă care vindea lenjerie creponată din ușă în ușă, iar ultimul își trăia niște obsesii religioase printre pagini de jurnal.
Apăruse chiar şi un al patrulea personaj – un fel de pitic cu obsesii de arhivar – care gravita în jurul acestui grup și visa să scrie un roman în timpul facultății. Își purta la el un carnețel în care își nota tot felul de lucruri care constituiau materialul viitorului roman.

În fine. Ajunsesem la 200 de pagini și am realizat că, dacă vreau să scriu tot romanul, cu toate poveștile întrepătrunse, ar trebui să ajung la 500-600 de pagini. Cu mult peste planurile mele inițiale.
În același timp, observasem libertatea interioară pe care o câștigasem scriind acele scrisori la persoana I în care povesteam gânduri, obsesii și amintiri proprii, dar pe care le-am distribuit pe umerii altcuiva. Începusem să simt plăcerea de a scrie – acel prag despre care citisem în interviurile cu scriitori mari – și nu-mi venea să mă opresc și să ies din acel univers care se contura în trecutul acelui personaj.

Am decis să renunț la partea cu Iași și să mă concentrez doar pe aceste scrisori care deveniseră din ce în ce mai lungi, se conturau în capitole și deveniseră o lume de sine stătătoare.
Revenisem la primul gând: să scriu la persoana întâi. Prin aceste aceste scrisori – care serveau doar la conturarea unei personaj – m-am trezit în mijlocul unui labirint plin de povești.

Scrisorile gravitează în jurul unei povești de dragoste – pe parcursul mai multor ani – între un adolescent care visează să ajungă scriitor și o americancă care venea la bunici pe strada lui. Am observat apoi că acestă poveste devine un bun prilej să-mi revizitez amintiri, să redau viață unei lumi a copilăriei, unei străzi pe care am crescut și unui oraș natal.

După un detur prin Iași, cu studenți la filozofie care gândesc și trăiesc tot felul de lucruri, am revenit la propriile mele rădăcini care au început să se dezvăluie în straturi succesive dincolo de care nu credeam că mai există ceva care merită să fie povestit.

Începusem cu ambiția să povestesc despre o lume ieșeană în care am trăit de la 20 la 25 de ani și m-am trezit într-un miez “moineștean” pe care nu-l credeam în stare să-mi arate atât de multe lucruri.

Acest nou roman a ajuns aproape de final și a căpătat deja o miză dincolo de literatură. A devenit un prilej de rememorare, de căutare a unor povești fondatoare a căror forţă şi amploare mă fascinează şi mă sperie.
Am ajuns – pornind de la o simplă şi târzie ambiție literară – să fac o arheologie în propriul trecut, să mă pierd într-un labirint, să revăd lumi dispărute, să-mi redeschid unele răni şi să-mi înfrunt obsesii pe care le credeam “depăşite”.

PS: M-am întrebat de ce îmi plăceau scrisorile trimise de unul dintre personaje către prietenii săi şi de ce mă simţeam atât de liber scriindu-le, iar unul dintre răspunsuri l-am găsit într-un interviu cu Jeffrey Eugenides:

I tell my students that when you write, you should pretend you’re writing the best letter you ever wrote to the smartest friend you have. That way, you’ll never dumb things down. You won’t have to explain things that don’t need explaining. You’ll assume an intimacy and a natural shorthand, which is good because readers are smart and don’t wish to be condescended to. I think about the reader. I care about the reader. Not “audience.” Not “readership.” Just the reader.