Daca nu exista suflet (care se presupune a fi nemuritor) singura noastra sansa de nemurire este cea simbolica, cea culturala a numelui nostru. Nu avem un suflet din oficiu, insa avem sansa de a-l dobandi prin faptele noastre de-a lungul vietii.
Faptul ca nu avem suflet implica faptul ca viata de aici it’s all you got. Daca totul nu exista decat aici si acum, insemna ca iluzia unui sistem de compensatie (lipsa lui ar face viata de neconceput) nu se poate implini decat in viata. Raiul si iadul (ca proiectii a ideii de compensatie) nu exista decat aici, nu dincolo. Daca raiul si iadul exista doar aici, atunci nu exista victime inocente. Nimic din ce se intampla nu ne dezavantajeaza (desi e o discutie lunga, lasam prea mult ca evenimentele sa ni se intample decat sa le intamplam noi pe ele).
  Daca sufletul exista (cazul religiei crestine, de exemplu), o viata viitoare devine mai interesanta, iar ceea ce traim noi acum este doar antecamera nemuririi, doar un vestibul al asteptarii mantuirii. E un risc sa-ti traiesti viata ca un prilej pentru mai mult, ca o promisiunea a eternitatii. Daca sufletul exista, viata de aici isi castiga valoarea in masura in care este conectata la o lume axiologica viitoare. Daca sufletul exista, viata mea nu este valoroasa decat in relatie cu o lume divina. Daca viata mea nu este valoroasa decat in cadrul unei ecuatii, atunci in mod evident ea nu este valoroasa in sine. Conceptia existentei unui suflet a prins atat de bine in multe traditii religioase pentru ca este o supralicitare fata de o conditie data: suntem aici, hai sa ne credem speciali, unici si in relatie directa cu un eventual creator al tuturor lucrurilor. 
E paradoxal, caci avem cu totii impresia ca existenta sufletului ne face mai unici, mai speciali, ne diferentiaza de animale etc. Daca nu exista suflet, riscul meu este mai mare. Risc ca viata sa nu fie valoroasa in sine si sa nu fie valoroasa nici in relatie. Exista riscul sa nu fim decat o forma alternativa de organizare a materiei; pe scurt, exista riscul de a nu fi nimic. Acest risc mi se pare cel mai fermecator in masura in care am creat, cream si vom crea lucruri marete ce credeam ca depasesc granita unei eventuale extinctii a universului.
  Daca nu exista suflet, faptul de a fi om devine un joc de echilibristica intre caderea in animal si ambitia de a deveni zei.