Category Archives: recomandări

O carte data dracului

Era o femeie urata si citea Biblia in tramvai. Daca ar fi fost o femeie frumoasa si-ar fi citit Biblia in tramvai, m-as fi gandit automat: Ce pacat sau Ce proasta e!
Apreciez religia si ma simt mai acasa in istoria religiilor decat in filozofie, insa latura mai putin curajoasa sub care este valorizata nu ma incanta deloc. Problemele mele interioare si sociale (care sunt destule, slava Domnului!) nu pot fi gestionate din prisma crestinismului traditional. Am mandria ca ranile mele sunt atat de personale incat nu pot fi unse cu solutii general umane. Din acest motiv, ma sfiesc sa dau sfaturi si sa ofer solutii unor probleme locale. Durerile mele s-ar regasi mai degraba in psihilogia analitica (o cale blocata catre un arhetip, niste emotii prost directionate etc) decat in lectura unor carti vechi si sacre. In afara de Bhagavad-Gita si Evanghelia dupa Ioan, n-am intalnit nimic in care sa ma regasesc cu adevarat.
Multe din durerile mele depasesc timpul meu si se ridica la un nivel general uman, insa mocirla interioara in care ma scald este doar a mea, poarta o amprenta personala atat de concreta incat nici o lectura, mantra sau muzica nu o va sterge.
Am nevoie de consiliere psihologica, insa de una ce ar imbina fizica cuantica, filozofia orientala si stiintele cognitive.

Ieri seara, un coleg de apartament ma cheama la televizor. Hai sa vezi faza!. La Tradati din dragoste ea isi prinde sotul in pat cu nora. Si scandal si negari, nora fuge in baie, sotul incearca sa-si calmeze femeia. Intr-un final cand nora iese din baie, dupa toate beep-urile alea se aude ultima jignire pe care sotia o arunca norii sale: Moldoveanca dracului!
Si totusi mi se pare ca suna mai “bine” decat ardeleanca dracului! sau olteanca naibii!
E atat de normal ca moldovean sa fii al dracului:)

La pascut de iepuri

Confidence e un film relativ ok in care Dustin Hoffman face un rol genial. Din acest film pe care l-am vazut de vreo doua-trei ori cu persoane diferite mi-a ramas in minte o parabola. Mafiotul cel mare ii explica mafiotului cel mic:

– La primul meu tun mi-au iesit 150 $ din care mi-am cumparat cel mai scump costum alb. La al doilea tun, cineva ne-a turnat si-au aparut politistii care au inceput sa traga. Ghici pe cine l-au nimerit primul? Pe fraierul ala in costum alb! Morala e: sometimes style can get you killed.

Ce-ar fi stilul in general? O definitie rapida ar suna astfel: stilul este esteticul mulat pe functional. Stilul unui lucru este ceva ce spune mai mult despre acel lucru decat simpla-i functionalitate concreta. Stilul unui scaun este aura unui obiect pe care te asezi. De vreme ce functia este indeplinita, stilul pare a fi un artificiu optional. Iti pot face un scaun din cateva bete si un placaj, te poti aseza pe el (in diverse grade de confort), asta inseamna ca nu are stil?

De fapt, aici e problema. Nimic din ceea ce face omul nu e lipsit de stil, cu alte cuvinte tot ce facem este imbibat de ceva in plus fata de functionalitatea a ceea ce facem. Omul este singura fiinta ce poate actiona impotriva interesului propriu (vazut ca eficacitate) si, de asemenea, este singura fiinta ce consuma mai multa energie decat ar fi necesar pentru lucruri total disproportionate ca importanta. Fumam, desi stim ca e daunator, dam comenzi cu mouse-ul, desi stim ca jocul din tastatura economiseste timp si energie (daca stii comenzile) etc si etc. Suntem fiinte risipitoare cu energia si timpul nostru. Spre exemplu, un ghepard cand urmareste o gazela nu face nici un pas pe langa planul sau de a vana, energia este calculata dinainte, iar dupa efortului alergarii ii urmeaza cu necesitate odihna meritata (de asemenea, si ea calculata). Risipa umana spune faptul simplu ca nu suntem niste masini, randamentul nostru este intotdeauna variabil, iar ceea ce putem numi conditie umana este un varf mereu fluctuant.

Si totusi de unde vine stilul? Evident ca din… emotii. Emotiile sunt varfurile de lance cu care intampinam lumea semnificand-o. Sensurile experientelor sunt filtrate emotional lasand urme si amprente, iar nu concluzii rationale si lectii de logica.

Astfel, decalajul intre capacitatea noastra rationala (care e un mit frumos, e o spuma, e o suprafata lucie si subtire) si filtrul nostru de interpretare al lumii este legat in mod apropiat de stil (revenind astfel la inceputul textului).

Faptul ca suntem mai contemporani cu propriile emotii decat cu propria capacitate de argumentare spune foarte multe. In primul rand, toti putem fi salvati de vreme ce din start suntem contemporani cu propriile noastre izvoare. In al doilea rand, asumarea acestei contemporaneitati (suna pompieristic) se face deficitar in cele mai multe cazuri. De ce? Nu ne cunoastem emotiile, nu le ascultam si nu stim sa le transformam in lucru mecanic in traiectoria vietii noastre. O emotie neluata in seama (deci neintegrata in ceea ce numim personalitate umana) se razbuna. E un mecanism ce l-am simtit de multe ori. Emotiile sunt vitale, sunt puternice si pulseaza. Nu le semnifici, insa dinamica lor exista. Nu le integrezi in tine insuti, insa te napadesc.

Daca ma gandesc bine, in mod anecdotic, ce povestesc eu aici este o problema de cand lumea in spatiul etic: stiu binele si fac raul. Stiu ce-mi este bine si totusi actionez malgre moi. Nu exista cartite ce se pot autodistruge, nu exista lei ce nu sunt fideli firii lor. Doar omul depaseste aceasta limita (ce e cuprinsa in libertatea sa) ce-i creaza o conditie tragica.

De la stil, emotii se ajunge simplu la durere si suferinta. Una din cele mai interesante prejudecati legate de acest subiect este ideea ca suferinta este un catalizator de sens si mantuire. Suntem intr-atat de decalati fata de emotiile noastre incat avem nevoie de un stil agresiv pentru a reusi sa le integram in fiinta noastra. Cu alte cuvinte, stiu ca sunt mai mult decat ma manifest, insa pentru a lua legatura cu partea mea profunda e nevoie de durere. E nevoie de o implozie. E prostia lui trebuie sa ajung ultimul om ca sa ma regasesc pe mine insumi. Hitting the botttom will eventually make me free. Bullshit! Hitting the bottom will let you with scars you don’t know what to do with.
E o mare prostie, caci fortandu-ne profunzimile vom sucomba sub greutatea lor. Cauti solutii la durerile provocate de propria cultura cu armele aceleiasi culturi deformate. Uita-te mai mult de doua-trei minute fix in oglinda si te vei speria de tine insuti. Daca ai si reminiscente crestine, vei avea impresia ca-ti vor iesi niste coarne din adancul ochilor.

Marile lectii ale vietii nu le vom scoate din amplificarea durerilor proprii ce se dovedeste a fi o operatie artificiala, masochista si disperata. Creezi karma peste karma care in final te va napadi ca un cancer interior. E ca si cum ai calcula volumul unui obiect detinand doar doua dimensiuni.

Ne-am nascut intr-o cultura ce nu detine nici marile raspunsuri si nici macar marile intrebari. Si totusi ne-am proiectat asupra ei marile sperante si marile temeri ale copilariei (sa nu fim singuri, sa nu vorbim singuri etc.). Ce e mai ciudat si interesant este faptul ca marile angoase au deveni mari tocmai datorita unei culturi ce si-a ascuns propriul neant sub pres scotand pe banda rulanta consumatori eterni, salariati nemuritori si copii singuri de 30 de ani.

Melodie

Acum doua zile am auzit o melodie superba la Radio 21. Mi-a luat o zi s-o caut pe net/dc++ pana am gasit-o. O canta P. Diddy (e ultimul sau hit) cu Nicole Scherzinger (de la Pussy Cat Dolls) si se cheama Come to me. Nu e o melodie filozofica si nici nu are valente metafizice, insa suna al naibii de mine bine.

Recomandare film

171.jpg 

Me and You and Everyone We Know este un film ce merita a fi vazut de fiinta noastra sociala, erotica si metafizica. Este un film despre cautarea cailor ce duc catre un Celalalt intr-o lume izolanta in care coeziunile dintre noi sunt doar la nivel formal.

M-am regasit mult in acest film pentru ca si eu sunt o persoana ce cauta sa (se) comunice, pentru ca si eu resimt alienarea si vulnerabilitatea spre care un anumit tip de societate de impinge. Evident ca toti ii cautam pe ceilalti si depunem considerabil efort pentru acest lucru, evident ca tot ce facem noi mai intim este are o miza metafizic-sociala: adica singuratatea inerenta conditiei noastre ne indeamna sa ne deschidem unui Celuilalt, sa-l cautam, sa-l imaginam si uneori sa-l inventam.
Filmul e regizat si scris de o tipa, Miranda July (joaca si in film), de care nu am auzit pana acum, insa pentru ale carei creatii voi tanji in viitor.

Un tip, vanzator de pantofi, proaspat divortat incercand sa comunicei cu copiii sai, f4.jpg

doua adolescente precoce, virgine, naive si vulgare,
f5.jpg
o tipa ce cauta afirmarea artistica si erotica (We have a whole life to live together you fucker, but it can’t start until you call.),
f6.jpg

un tip singur atras de cele doua adolescente carora le lasa mesaje pe geam,
f1.jpg
 

un blind date pornind de la fantezia You poop into my butt hole and I poop into your butt hole… back and forth… forever,
f3.jpg

 si un final pe masura,
f2.jpg
 

creaza tabloul unui film ce merita intr-un mod incomensurabil a fi vazut.

Unde sunt gainile de altadata?

12.jpg

Intru si intreb daca au oua.
– Da, la 3.000/bucata.
– Dati-mi sase, si scot 20.000.
– N-aveti 1.000 sa va dau sapte oua?
– N-am.
Imi pune ouale intr-o punga, le iau si plec zicand multumesc fara sa mai astept restul.

Ajung acasa, sparg un ou, sparg doua, il sparg si pe al treilea si mi-a venit sa vomit. Ce-a iesit din oul ala, numai o soparla ar fi putut spune. S-a imputit toata bucataria.

Iau cele trei oua ramase nesparte, plus coaja de la oua stricat si ma duc inapoi la magazin. Doamna se uita la mine mirata, eu ma uit la ea:
– Am gasit un ou stricat, va rog luati-le inapoi!
Se uita la punga, vrea sa o desfaca, o atentionez ca miroase urat, o desface, se convinge si ma priveste cu drag
Se intoarce la cutia cu bani si-mi da 12.000 de lei. Am ramas interzis.
– Eu am cumparat sase oua.
Se enerveaza.
– Si ce-ati vrea? sa primesc inapoi ouale sparte? cand le-ati cumparat de aici erau intregi sau nu?
– Spuneti-mi si mie, ce vina am eu c-am cumparat de la dumneavoastra?
Ia un ou demonstrativ, imi arata data de pe ele.
– Abia ieri le-am luat, ar trebui sa le sparg sa le controlez, sa vad daca-s bune!?
Stau si o privesc. Se mai aduna cativa cumparatori,i se hotaraste sa-mi dea 18.000 inapoi.
– Eu v-am dat 20.000.
Culmea impertinentei mele, se enerveaza din nou.
– Eu ce sa fac, sa controlez fiecare gaina? ouale au data de ieri!
– Se mai intampla, mie insa nu-mi mai trebuie oua de la dvs
Imi da intr-un final cei 20.000, iau banii si-n timp ce ieseam o aud perorand catre ceilalti cumparatori:
– Auzi, domle!? Ar trebui sa stau acum sa pazesc gainile ce oua fac!

  

Chris Tucker – Stand-up comedy

11.jpg

You know one cool thing about women? Women get to have platonic friends. He’s my pal, he’s my bud, he’s my platonic friend, I love him like a brother… Men don’t have platonic friends, we just have women we haven’t fuck yet. Every platonic friend I got was a woman I was trying to fuck, I made a wrong turn somewhere and end it up in the friends zone.
Women keep their platonic friends forever? Why!? …cause you never know.

Domnul Plesu fabuleaza

Intr-un articol din Dilema Veche (luna aprilie), Andrei Plesu fabuleaza comod despre “cultura internet”, blogging etc si noua forma de terorism soft. Nu e un articol, ci mai precis niste… note berlineze din care doar primele paragrafe ma intereseaza in cazul de fata.

Ideea centrala este ca suntem cu totii subsumati unui sistem ce ne manipuleaza din interior catre un soi de terorism soft fara antidot deocamdata. Simptomele acestuia pot fi gasite in navigarea pe internet, feluritele specii de chat, plăcerile minore, lectura cotidiană a ziarelor, tabieturile.

Sa vedem cum e sustinuta aceasta idee in text:
1) În genere, tot ce pune la dispoziţie dialogul cotidian cu propriul PC deschide spre o experienţă a dependenţei fără precedent. Devii, pe nesimţite, o pagină de web, eşti preluat într-o reţea care te absoarbe, te invadează şi sfîrşeşte prin a te locui.
2) Se intră, fără violenţă, în spaţiul tău intim, se lucrează, în filigran, la declanşarea unei convivialităţi fără limite, anonimă şi superficială. Toţi se adresează, virtualmente, tuturor, cu rezultatul, neaşteptat, că nimeni nu mai comunică cu nimeni.
3) Dialogul cu ceilalţi e în acelaşi timp fără rost şi inevitabil. Vrei, nu vrei, eşti “in”.
Bun.

Apoi se reconstituie trei caracteristici ale terorismului soft:
a) e soft pentru ca nu e hard – incredibil, nu-i asa!?
b) e un terorism fara tinta precisa. Se încurajează, pur şi simplu, o nonşalanţă fără chip, o specie de indiferenţă volubilă, situată dincolo de criterii şi responsabilităţi. – lamentarea asta pe spuza lipsei de criterii si responsabilitati este destul de suspecta din partea unui intelectual care nu descifreaza in tineri decat cheful paroxistic de tambalau, decat ragetul expresiilor lor sociale. Cu alte cuvinte, suntem destul de… prosti.
c) se bazează pe consimţămîntul fericit al victimei. Sîntem vulnerabili în faţa lui, pentru că ne place, pentru că expansiunea lui flască ne flatează comoditatea, ne seduce. – e greu, e foarte greu…

Pe scurt, e o salata de fructe amestecate cu legume. Sa luam punct cu punct fiecare idee monumentala ce ar trebui sa legitimeze teoria “terorismului soft”.

1) In genere, nu exista un dialog cotidian cu propriul PC. In genere, exista un dialog cotidian prin intermediul computerului. In particular, exista cazuri patologice in care oamenii discuta cu propriul instrument de comunicare, navigare, divertisment, insa aceste cazuri nu pot fundamenta nici o concluzie generala. De asemenea, dependenta nu este fata de obiectul in sine (cumputerul), ci fata de modul de comunicare, informare si divertisment pe care acesta ti le pune la dispozitie. Asadar, un dialog cu propriul pc, o dependenta gresit inteleasa si facem salata. De asemenea, nu cunosc cazuri in care “devii o pagina web” (exista, nu contest, insa nu cred ca pot indreptati o concluzie generala). Domnul Plesu este ca acel taran in fata cartofului – leguma din Lumea Noua despre care batranii satului din secolul XVII-lea credeau ca-i otravitoare.

2) In primul rand, in spatiul intim se intra, fara violenta, inca de la primele forme de cultura. Insasi educatia este o forma de modelare a spatiului intim. Sa deschidem cartile de sociologie, de filozofia culturii si sa vedem cata manipulare contine procese educationale prin care s-au cladit canoanele culturii noastre?
In al doilea rand, daca toti se adreseaza, virtualmente tuturor, nu insemna ca nimeni nu mai comunica cu nimeni. Sofismul asta are si un nume in latina, insa e mai simplu de spus ca it sucks. Plus ca situatia in care toti se adreseaza tuturor e o situatie ce nu exista “in teren”.
Aici se poate remarca un reflex de boier elistist ce-ar spune: v-as pune pe toti sa strigati: Ura!, insa mi-e teama ca va pute gura.

3) Vrei, nu vrei, esti “în”. Ce e nou si nemaipomenit? De cand lumea si pamantul suntem inglobati intr-o comunitate cu riturile, miturile si modele sale culturale. Sa spui ca dialogul cu ceilalti este inutil (absurd) si inevitabil (si?) e ca si cum ai spune ca trebuie sa uzi vaslele pentru a misca dracia asta de barca.

Pana la urma, care e poanta cu tipul asta de dignostic pe care un intelectual de talia lui Plesu il arunca unei lumi din ce in ce mai incoerente pentru domnia sa? Cand lumea in care traiesti dezvolta mecanisme si algoritmuri al caror principii nu le intelegi, reactia ta la lume este una umorala, este una digestiva. In rest, cand gustati din ce in ce mai putine lucruri din lumea in care traiti, riscati ca ramaneti cu din ce in ce mai putine optiuni gastronomice, domnule Plesu.

Later edit: Reactii interesante la articolul lui Plesu puteti gasi aici: