a) ador fotbalul. E un bun terapeut si atunci cand dai un gol frumos, si atunci cand nu-ti iese un dribling. Si in atac cand neutralizezi doi aparatori adversi, si in aparare cand recuperezi o minge. In fiecare vineri seara de la zece la unsprezece jumatate, fotbal in sala, cu colegii de la firma; mult timp a fost ca un ritual de motivare si buna dispozitie.

b) cateva poze noi puse pe flickr:

c) mi-am dat demisia. De pe 15 martie voi fi liber. Doua luni de zile ma voi ocupa, sa folosesc o expresie iubita in breasla, de proiectele mele personale. More to come.

d) o camera de supraveghere in coltul camerei m-ar fi surprins aseara, din diferite motive, dansand singur.

e) ador filmele cu Woody Allen. Umor tragic cultural. I-am revazut recent cateva filme (am aproape colectia completa) si un discurs.

In dupa-amiaza serii zilei din dimineata noptii de 16 februarie in urma unor discutii civice pe tema iminentei (atunci) independente a provinciei Kosovo, cativa tineri din Moinesti – un municipiu oarecare unde mai multe spirite inalte au vazut lumina zilei la maternitatea din orasul vecin, de fapt – astfel, pe scurt, sa fim cat mai concisi pentru a nu inoportuna cu tot felul de fraze intortochiate si elemente de stil transmiterea acestei stiri devastatoare, asadar, cativa soareci de biblioteca si-au purtat metodele retorice de persuasiune la un nivel specific dezvoltarii urbane din ultimii ani. Ce s-a intamplat (atat in bar, cat pe terasa) puteti vedea mai jos:

via moinestionline.ro

Intr-un manual de relatii publice crestinismul este elogiat ca dovada a celei mai mari si fertile campanii de promovare a unui brand, a unor slogane aruncate pe o piata extrem de concurenta. In primile secole ale erei noastre Imperiul Roman era asaltat de secte, confesiuni, religii ce incercau fiecare sa-si gaseasca un public tinta, sa-ti castige cota de piata absoluta. Dintre toate aceastea, crestinismul s-a impus a fi religia viitorului si religia capabila de a oferi un suflu de unitate unui imperiu muribund si sfartecat in excese mistice prea deconcentrante pentru paloare unei culturi oficiale in plina degringolada. Intrebarea mea este legata de aparentul mister al acestui enorm succes a unui produs ce nu promitea nici mai mult, dar nici mai putin decat produsele existente pe piata la acel moment.

Cu siguranta, brand-ul central in jurul caruia s-au constituit discursurile de promovare a religiei nou aparute este Isus Cristos. Un brand ce s-a folosit de cota de piata creata de o alta marca, cea de Mesia. S-a dorit si treptat s-a reusit topirea pana la identificare a celor doua marci intr-una singura. Isus este Mesia, Mantuitorul cel trimis de Dumnezeu sa salveze poporul evreu. A intervenit apoi un fenomen ce este numit in termeni de specialitate ‘brand ego’. Tendinta unui brand de a-si supraestima importanta ce transpare prin:
(i) incercarea de a suporta de unul singur o intreaga piata diversa
(ii) prin tendinta de a intra pe o noua piata unde nu se potriveste in mod evident.

In primul caz, exemplul clasic este Polaroid cu piata fotografiilor instant, iar in al doilea caz este mentionat Harley Davidson cu incercarea sa de a vinde parfumuri.
Drept consecinta, Isus Cristos nu a devenit doar Mesia, ci si Dumnezeu, o fata a Treimii Sale, din intermediar a devenit corporatie, iar in al doilea exemplu, crestinismul nu a dorit sa devina doar un administrator de emotii soteriologice, ci si unul de ambitii politice si institutionale.
Dincolo de un brand exista un produs pe care acesta il reprezinta si il diferentiaza de celelalte produse concurente. Ca simplu produs, Isus a aplicat o lege de marketing ce poate fi citata in felul urmator: “Successfull brands don’t have ‘trademarks’, they have ‘lovemarks’ instead”. Comparativ cu ceilalti predicatori ai Palestinei acelei epoci, Isus nu era doar Mesia, ci era si Fiul lui Dumnezeu, si apoi nu s-a dovedit a fi doar Fiul lui Dumnezeu in vizita turistica pe Pamant, ci a fost Fiul lui Dumnezeu ce s-a jertfit din iubire pentru omenire. Ce inseamna acest lucru in termeni de advertising?

Isus era the one and only, the original, primul pe o piata cu imense potentialitati. Isus si-a castigat astfel diferenta specifica fata de celelalte figuri salvatoare. De vreme ce, motivul creatiei prin sacrificiu este unul omniprezent in comologiile diferitelor complex religioase, in cazul crestinismului nu mai este vorba de un sacrificiu ce ar stabili o limita ontologica (imolarea zeului este singura cale a creatiei), ci avem de a face cu o jertfa totala si ofensiva prin iubirea manifestata.

Consecintele acestei miscari sunt multiple si foarte percutante: transformarea intr-un lovemark si de aici, crearea unor legaturi emotionale (emotional ties) cu clientii, ridicarea imaginii de sine a acestora (pentru voi a avut loc jerta – mica cosmogonie – din iubire pentru oameni) si, un factor foarte important, neverificabilitatea sperantelor create. In acest ultim punct voi aduce un exemplu elocvent despre modul cum functioneaza acest mecanism emotional. Poducatorul Campbell a venit cu idea introducerii pe piata a ‘Supei Combo’ (o combinatia de supa inghetata si sandwich) destinata oamenilor ce aveau la birou un cuptor cu microunde. S-au cheltuit milioane de dolari pentru promovarea ineditului produs si primele semnale a fost mai mult decat incurajatoare. Totusi, in curand acestea s-au dovedit fragile, oamenii au cumparat o singura data produsul din curiozitate si apoi s-au izbit de inconvenientele sale: era mai simplu si mai rapid sa deschizi o cutie cu supa si sa-ti prepari propriul sandwich. Prin urmare, nu au cumparat a doua oara produsul.

Legatura exemplului cu cazul crestin este evidenta: crestinismul poate fi cumparat doar o singura data, insa intalnirea cu sperantele legate de produs nu are loc niciodata, prin urmare nu pot fi verificate. Succesul crestinismului se afla pe aceasta prima treapta fagila: one-off purchase.

Prin conditiile propice (existenta unui cadru unitar politic nesustinut de o religie centrala), prin asimilarea ultimelor instrumente ale epocii (limba greaca, mixajul unor motive ale filozofiei clasice (Logos, de exemplu), traducerea in latina populara etc), prin crearea unei mitologii a brandului (mythology of the brand) si printr-o coordonata si agresiva campanie door-to-door efectuata de inspirati, motivati si carismatici agenti de vanzari, crestinismul s-a impus iremediabil ca un succes de marketing si PR prin brandul sau, si nu prin produsul sau.

Brand-ul Isus ascundea un produs lipsit de identitate si fluctuant in calitati (Isus din Evangheliile sinoptice nu a acelasi cu cel din Evanghelia lui Ioan, diferit de cel prezent in Epistolele lui Pavel si cu siguranta distinct de cel din apocrife). Dincolo de aceste carente totusi, prin conjunctura si efort coordonat, brandul a putut fi implementat.

Urmeaza apoi, dupa stabilirea succesului pe o piata locala, extinderea pe piata globala si statuarea caracteristicilor de universalitate a unui brand. Crestinismul va impune un spatiu (lumea crestina) si un timp (inainte/dupa Cristos), spatiu-timp ce va modela perceptia culturala a cel putin urmatoarelor doua milenii. Pastand proportiile, Coca-Cola va impune un timp (Always Coca-Cola) si sugereaza existenta unui spatiu al sau (cand astronautii dintr-una dintre misiunile Apollo s-au intors pe pamant au fost intampinati de o imensa pancarda pe care scria Welcome back to earth, home of Coca-Cola.

In mod evident, cat de bun ar fi brandul, mulat pe un produs prost nu s-ar produce un succes de piata, insa procesul de mitologizare (ma feresc de peiorativul mistificare) prin care un brand reprezinta un produs poate face minuni. Minuni pe care le observam zi de zi: vedem barbati urati parteneri ai unor femei frumoase, vedem produse suspecte achizitionate in virtutea celebritatii si modei marcii sale si, mai ales, vedem iubiri imposibile.Si cu acest aspect as dori sa inchei acest eseu.

Marele Manipulator al lui Giordano Bruno nu credea decat intr-un singur adevar: totul este manipulabil, nu exista absolut nimeni care sa poata scapa raporturilor intersubiective, fie ca-i vorba de un manipulator, de un manipulat ori de un instrument. Prin magie, Marele Manipulator se creaza pe sine ca un brand capabil de a manipula fantasmele celui manipulat, sedus.

Aici ajungem in plin teren economic. (Marketing is a battle of perceptions, not products, spune un alt principiu). Magia fiind o reglare de forte, acelasi lucru se poate spune si despre iubire. Bradingul fiind o magie (un joc cu fantasme), corespondentele sale erotice devin evidente si doar in virtutea unui proces mitologic brandurile interactioneaza personal cu fiecare consumator in parte, creand conditiile depasirii cadrelor initiale (sex, varsta, religie, rasa, categorie sociala) spulberand aparenta imobilitate a unui statut cultural, aparenta imposibilitate a unor iubiri dincolo de aceste lumite.

In acelasi stil in care o companie isi castiga si isi mentine clientela creand consumer-friendly brand values, noi insine manipulam, seducem pe cei din jurul nostru imbinandu-i de mitologia, magia propriului nostru brand, propriei noastre imagini. Nu conteaza puterea in sine, ci sentimentul exercitarii ei (the feeling), si nu doar acesta, ci imaginea (the brand) ca o detii. And knowing all that, isn’t love a branding process?

Bibliografie:
Matt Haig (2003), Brand Failures, Kogan Page Limited, New York
Ioan Petru Culianu (2000) – Eros si Magie in Renastere.1484, Nemira, Bucuresti

august 2005

Papa Dee – Angel

Solid Base – All my life

Outhere Brothers – Boom Boom Boom

C- BLOCK- Everything’s good

Rednex – Old Pop In An Oak

Reel 2 Real – I like to move it

Fun Factory – Don’t Go Away


Jessica Jay – CaSablanca

E-Type – I Just Wanna Be With U

Blue System – You are lyin`

Blue System – BABY BELIEVE ME

Head Hunter – Revolution in Paradise

Blackstreet – No Diggity

El Paso – Matador

Magic Affair – In the Middle of the Night

PANDERA – Joy And Fun

Duck Dawn – House of Rising Sun

Nascut intr-o familie mare, cu unsprezece frati, o multime de matusi, bunici si copii din flori ai tatalui sau, Gabriel si-a dezvoltat insolitul destinului sau intr-un univers la fel de magic ca cel descris in romanele sale.

Era adolescent sfrijit care stia sa cante si sa deseneze, s-a inscris la liceu impresionand directorul cu lecturile sale precoce, a fost dezvirginat de una din doamnele de la o casa de toleranta, s-a inscris la Facultatea de Drept din Bogota pentru a-si multumi parintii (mai ales tatal), apoi s-a lasat facultatea in anul II, a lucrat in presa si-a trait o mare parte din tinerete intr-o precaritate financiara demna de invidiat. Cam acesta ar fi rezumatul abrupt si nedrept al primului volum (din cele trei proiectate) din memoriile lui Gabriel Garcia Marquez.

A primis destul de repede confirmarea talentului sau scriitoricesc (a publicat cateva povestiri intr-o revista exigenta cu o primire calduroasa unui reputat critic literar de atunci), insa in momentul cand volumul se incheie a reusit sa-si publice accidental un singur roman pe care el nu dadea multi bani.

Am gasit si-o doza de amintiri initiale contrafacute (la fel ca in memoriile lui Eliade si ale lui Jung). Mic fiind, urla sa vina cineva sa-i schimbe scutecele murdare de caca si, explica autorul, “nu era vorba de o prejudecata de igiena, ci de o razvratire estetica, si prin staruinta prin care imi dainuie in memorie cred ca a fost prima mea traire de scriitor.”

Am vazut tablou cultural al unei tari extrem de dinamice si complexe, al unei oaze in care catolicismul se imbina interesant cu fondul popular pre-crestin, in care vocatia caraibiana se imbina cu cea continentata, episoade de razboi civil, rememorari ale prieteniei cu Fidel Castro si o iubire care mi-a adus aminte de Dragoste in vremea holerei.

Ce-am remarcat aparte: constientizarea destul de devreme a destinului sau de scriitor. Accentul nu mi s-a parut a cadea pe talentul inascut, ci pe profesionalismul cu care a ramas fidel acestui gand. Citea mult, primea multe recomandari de lectura de la prietenii sai, exersa mult incercand sa dezlege secretele structurii romanelor mari, a lucrat in presa si-a prins multe stiri/povesti interesante, putea sa accepte ca uneori ceea ce scrie era extrem de banal si nereusit.

Cateva citate:

“Cu ele (Insula Comorii, Contele de Monte Cristo), ca si cum O mie de nopti, am invatat sa nu uit niciodata ca ar trebui sa citim numai cartile care ne obliga sa le recitim.”

“Agentia de pompe funebre L’Equitativa a instalat un anunt urias la iesirea din oras: Nu goniti, noi va asteptam!”

“…unde pastra doar cartile care trebuiau citite pentru a trai fara remuscari”.

“Rilke: Daca socotiti ca sunteti in stare sa traiti fara a scrie, nu scrieti.”

Azi dimineata la metrou Victoriei, in timp urcam, la celalalte scari rulante s-a auzit un urlet ce m-a inghetat. A durat cateva secunde pana am vazut o femeie cazuta intre trepte ce era taraita in sus de cruzimea acelui mecanism infernal. Cei de pe treptele de langa ea n-au schitat nici un gest. Probabil se impiedicase, cazuse si fusta ii fusese prinsa intre trepte. Oamenii de la cealalta scara rulanta, ajungand sus s-au oprit sa se uite de unde veneau urletele. Au inceput cativa sa tipe sa se opreasca scarile rulante si in cateva secunde s-au oprit.

In ultimele doua zile 1184 persoane au citit articolul despre Ion Iliescu de pe adrese pornind de la commission europeenne pana la american international school of bucharest. Trecand prin cateva ziare si ministere. 1184 persoane care au stat in fata articolului un interval mediu de 06:06 minute. Cativa mi-au spus ca l-au primit si pe messenger.
In urma articolului, linkul catre acest blog a fost scos din recomandarile blogului ioniliescu.wordpress.com si din alte cateva bloguri. Destui m-au anatemizat si destui s-au revoltat. Mi s-a facut rau si am avut ameteli.
Articolul va ramane postat pe aceleasi servere care se impotrivesc unui anumit tip de memorie.

Nu-mi place sa contextualizez pana la justificare vinovatia unui om. Dintr-o copilarie grea poate rezulta si un criminal in serie si un pictor genial. Nu explica si nu justifica mare lucru.

Mi-a placut mult interviul cu Ion Iliescu realizat de Adrian Cristea. As adauga doar un amanunt. Numele lui Ion Iliescu ca alternativa la Nicolae Ceausescu (deci in cadrul aceluiasi sistem) se vechicula inca de la inceputul anilor ’80. Intr-o emisiune de la Europa Libera de atunci, Monica Lovinescu povestea acest lucru. Intr-un film de la revolutie, un general de armata preciza si el amanuntul: au existat pregatiri si culise pentru rasturnarea lui Ceausescu, iar in centrul acestora statea numele lui Ion Iliescu. Mai tarziu, in multe din documentarele despre revolutie transmise de televiziunea de stat, acest episod a fost sters.

Trecand peste acest precizari ajung la motivul acestui post. Intr-un alt episod, Laura mi-a aratat un scurt metraj care mi-a placut mult. Se numeste Amatorul. Are 15 minute, isi merita fiecare minut si va urez vizionare placuta.

„Dacă mă cac pe masa asta, eu pot să mănânc cu rahatul în faţă, n-am nicio problemă, e o chestie de concentrare,“ ne explica Mircea.
Noi eram ameţiţi cu toţii şi râdeam cu lacrimi.
„Păi, Freud spune că e vorba de un catharsis.“
Mircea era colegul care întotdeauna îţi răspundea clinic la întrebarea ce mai faci.
„Am un puls la ficat, simt nişte dereglări la bilă, abia m-am căcat, mă ustură puţin fundul, mersi.“
Odată Alex s-a enervat şi i-a spus-o:
„Mă, noi te întrebăm din politeţe, nu trebuie să ne spui balada hemoroizilor tăi.“

Alex le trântea în faţă. Şi-a ratat şansa de a se culca cu cea mai bună bucată din an pentru că s-a certat cu ea pe motivul că ea e din Suceava şi el e din Botoşani.
„Suceava e un căcat de oraş, nu aveţi o discotecă faină, nu am găsit nici un bar deschis după miezul nopţii. Am cunoscut numai proaste în Suceava.“
El era foarte mândru de Botoşaniul lui şi de fetele de la liceul pedagogic din oraş. Cele mai tari maşini, cele mai bune fete, cele mai frumoase autocare se găsesc în Botoşani, locul prin care lumina a intrat în această ţară.
Singurul export cultural natal pe care nu-l înghiţea era Cristian Bădiliţă. Mă apucasem să-l citesc pe atunci şi Alex nu avea staretoată ziua.
„Iar citeşti Bădiliţă? Mai dă-o-n pula mea de treabă, te prosteşte Bădiliţă ăsta.“
Era totuşi cel mai simpatic din grup şi a rămas antologic modul cum arunca mâna în aer şi cu o seriozitate şi naturaleţe de invidiat îţi spunea:
„Mă, tu eşti un dobitoc — accent pe dobitoc, cum să spui aşa ceva când Hegel îţi arată clar că…?“

Fiecare avea buba lui. Cosmin era cu Nietzsche. Orice subiect, orice temă, orice discuţie asupra sortimentelor de gumă de mestecat erau toate umplute cu Nietzsche.
„Păi, stai aşa, că Nietzsche spune că…“
Alex murea de draci când îl vedea pe Cosmin cum se căca pe el în stilul ăsta. La o beţie s-a luat cu el pe Nietzsche, însă când Cosmin l-a întors cu forţe active şi reactive ale Istoriei, cu „să vezi ce spune Nietzsche“, s-a pierdut.
„Pula mea, trebuie să aflu ce sunt forţele astea,“ a conchis Alex.

Eu eram cu Eliade.
„Să mor dacă nu o să citesc Eliade până în anul patru şi am să-ţi fut tot sistemul,“ ameninţa Gim.

Gim era mai ciudat, nu scria nimic.
„Nu pot să scriu, nu îmi vine nimic.“
Până la urmă şi-a dat drumul. În anul trei, când Nicoleta (o tipă de pe palier, topită după el) i-a citit caietul în care tot scria, a rămas blocată: „Omul ăsta e nebun, cum poate scrie pagini întregi despre Nimic?“ Totuşi, pentru ea Gim era Gim.
„L-aş pupa în fund numai să stau cu el, să-l ascult, să-i fac de mâncare.“
Era în perioada heideggeriană pe atunci şi vrăjea o liceencă ce tocmai îşi dădea bacalaureatul.
„Auzi, Gim, când e proba orală la română?“
Gim ştia tot programul acelui bacalaureat.
„Mă duc cu Cosmin lângă cămin să bem o bere pe iarbă şi ghici cine iese din boscheţi? Gim cu neterminata aia!“

Pentru Alex, majoritatea fetelor erau neterminate, cuvânt ce cântărea mai mult în etichetarea incompletitudinii ontologice a femeii decât nespălată sau curvă.

Colegele noastre erau cele mai urâte studente, iar futabilitatea lor era de 1 pe o scară de la 1 la infinit. Bobocea era mai mare ca noi, era solidă — Marian o poreclise Spartacus — şi avea ataşate de fiinţa ei o pereche de ochelari şi multe coşuri. Când ne-a invitat la cheful ei, nu am refuzat-o, căci eram în primul an şi ne-am arătat dispuşi în a socializa cu colegele.

Bucur — o fată de la ţară ce văzuse doar filme de groază în adolescenţă — era foarte entuziasmată de noi, băieţii. Prea entuziasmată. Ne-a zăpăcit toată noaptea cu Cioran al ei.
„Voi aţi citit Cioran, ce părere aveţi despre ce spune Cioran în cutare carte, ştiţi ce a făcut Cioran când s-a certat în tinereţe cu Eliade?“
Noi eram muci, petrecerea avea loc la parter, iar Alex şi-a putut găsi drumul afară în patru labe.
Am vomitat şi eu, însă Alex era expert. Îşi băga mâna în gât şi decarta între tufe. Eu muream, juram pe toţi sfinţii că nu voi mai bea niciodată.
„Ce dracu’ e aşa urâtă senzaţia?“
Sorin se credea în Fight Club.
„Acum gândeşte-te, trăieşti cea mai tare clipă a vieţii tale, tot corpul tău se revoltă şi-ţi transmite mesaje, nu fugi!“
Eu aberam despre Hitler, Nicolae Iorga şi autostrăzile din Germania până când am început să tremur de frig.
„Hai înăuntru să bei o cafea,“ m-a luat Andreea.

Cu Andreea am furat din Gima după un concert Holograf, am luat-o de gât şi hai să mâncăm Snickers, Mars, Lion. Uitasem de camerele de supraveghere şi n-am apucat să mâncăm decât câteva batoane. Două namile ne-au băgat într-o cămăruţă, au început să izbească scaunele mimând nervii şi am plătit batoanele alea de zece ori în schimbul unei chitanţe.
„Ce înseamnă o copilărie grea trăită la ţară“, râdea Alex.

Bogdan din Hârlău avea lanţ. Şi-a cumpărat odată un lanţ din argint din banii pentru o săptămână. Fără ţigări, fără mâncare, după două zile stătea în pat si replica sugestiv la orice misto.
„Am lanţ. Şi totuşi am lanţ!“
El era cu Jung, însă în folclorul grupului nostru a rămas prin lanţul lui. De câte ori nu mai aveam bani, mâncare, ţigări şi ne plângeam, soluţia, mantra era lanţul. Dar am lanţ!

Sau:
„O să fie bine“, vorba lui Costel din Cavagineşti. La facultate,
în cămin, când venea beat, oriunde îl întâlneai, urma să fie cumva bine. Era poet şi într-o seară, sătul de mediocrităţile lumii, s-a
băgat sub pat şi n-a mai vrut să iasă:
„Refuz orice, refuz lumea.“

„Eşti un geniu, coaie,“ îi râdea Edy, care era Împaratul şi-şi băga pula în tot ce nu era regatul lui. Pe tren, când ne întorceam
acasă şi lângă noi s-au aşezat un călugăr şi o măicuţă, Edy a fost singurul care în tăcerea aia a scremut întrebarea oare cum e să dai o muie de pe cruce?

La fel ca Fiara de la bibliotecă. Un tip netuns, bărbos care citea mereu tratate groase de drept, mânca tot timpul covrigi cu căştile pe cap şi nu se sfia să râgâie în preţiozitatea acelei atmosfere.
Fusese poreclit Fiara căci, plăcându-i de o colegă de-a noastră, a urmărit-o într-o seară până la cămin, iar când a abordat-o, s-a rupt filmul cu ea.

Daniela din Tecuci. Drăguţă şi sapienţială. Odată am chemat-o afară din bibliotecă şi i-am spus că am visat că făceam sex amândoi. Am vrut s-o iau în braţe şi s-a chircit toată de frică.
Când şi-a revenit, a început să-mi explice cum eu probabil nu m-am pişat înainte de culcare şi tensiunea sublimată a vezicii mele a crăcănat acest vis.
„Să ştii că şi Freud spune acest lucru.“

Radu a murit de râs când i-am povestit.
„Cum pula mea să-ţi spună aşa ceva?“
De la el învăţasem să fiu direct. Făcea pe atunci poezia sexului oral. Se împrietenise cu nişte boboace de la economie, mânca tot timpul la ele şi le povestea în permanenţă despre aventurile lui.
Pe gât, pe păr, pe faţă, oriunde vrea el are voie să stropească.
„Voi nu ştiţi ce operă de artă este o femeie stropită pe faţă!“
„Sunt nişte rătăcite din Roman ce stau numai pe mIRC şi se întâlnesc cu toţi distruşii de la construcţii,“ ne povestea Radu.

Dintre colegii noştri, pe mIRC intra doar Augustin. Un catolic feroce la vreo 28 de ani, învăţător într-un sat învecinat. La sala de internet a facultăţii, în timp ce restul jucau şah online, el agăţa gagici până s-a îndrăgostit de o tipă din sală.
Într-o zi şi-a făcut curaj şi s-a dus după ea la baie. I-a propus să se culce cu el şi la refuzul ei singurul şi ultimul lui argument a fost că are tehnici.
„Am tehnici.“
Noi, vorba lui Alex, ne băteam pula de el.
„Vă salut cu respect, domnul Augustin.“
La orice curs, dacă vreunul din profesori menţiona o chestiune religioasă, Augustin intervenea automat:
„Păi, ştiţi că Papa spune altfel, Biserica Catolică este aşa şi pe dincolo.“
Acestea au rămas pasiunile lui, Biserica Catolică şi femeile.
„Nu poţi să-mi faci rost de o fată?“

Marele cuceritor a rămas Sportivul, cu care am stat în anul III în cameră. Deşi student la sport în cameră cu patru filozofi, ne înţelegeam bine cu el. Nu se prea băga în discuţiile noastre, însă era interesat de ce citeam. În opinia lui, Alex citea Opere celebre, iar eu doar Baudolino. Era înnebunit pe atunci.
„Iar Baudolino, îl citeşti de o lună!“
Peste câteva luni, urmându-mi pasiunea de atunci pentru Eco, am găsit la bibliotecă Minunea Sfântului Baudolino. Nu ştiu cum o aruncasem pe patul Sportivului, iar seara când a venit în cameră credea că tot universul e al lui. Când să se aşeze în pat, o carte.
Când a luat-o în mână şi i-a citit titlul, a înlemnit. Dacă i-ai fi făcut o poză, ai fi spus că a văzut moartea în faţă. Baudolino părea să îl urmărească peste tot.
De ziua lui primise de la fată o carte şi era foarte mândru.
Pierre Hadot. „Uite, ce carte filozofică mi-a dat să citesc.“
Le-a cerut la toţi părerea, însă numai eu m-am găsit să-i spun că am văzut-o la reducere. 15.000 de lei. Alex în bunătatea lui era să mă bată. „Nu puteai şi tu să taci?“

Iulică era basarabean, iar din prima zi când a venit cu noi, ne-a îmbătat pe toţi. Un var de-al lui murise de cancer şi ne îndemna să bem pentru el. Vărul acela murea de fiecare dată cand Iulică se întorcea de acasă. Topea toţi banii pe băutură în două zile şi apoi o lună întreagă stătea ca un yoghin întins în pat.
Avea mâncare, însă nu avea ţigări.
Dimineaţa cerea de la Alex, la amiază de la Gim, după-amiaza de la mine, iar seara de la Cosmin.

Odată când am băut toată noaptea şi el dormea ca acelaşi yoghin, s-a trezit brusc, s-a uitat la noi cu ochii strânşi şi, în uimirea noastră, ne-a întrebat cu toată amărăciunea lui serioasă:
„Ce înseamnă agarici?“
Era cuvântul cu care Alex descria incompletitudinea ontologică masculină.

Când noi beam pe iarbă, iar pe terenul de lângă cămin jucau fotbal nişte studenţi în fundul gol, le povesteam cum am agăţat o tipă de pe mIRC pentru prima oară.
Era o poetă camuflată în trup de studentă la economie şi-am ieşit în Corso. Eram ca doi porumbei ce promiteau mult până la episodul cu nota de plată. Eu scot banii, ea nimic. Chelnerul se uită la noi, eu mă uit la mobil, poeta se uită la mîne, eu mă uit la ea.
„Hai plăteşte şi mergem în parc,“ îi spun.
Cască ochii şi zice că nu are nici un ban, mă caut şi eu, nici un ban. Mă mai caut încă o dată până apare o namilă de bodyguard zâmbînd.
„Tu scoţi fata în oraş şi nu ai bani să plăteşti?“
Poeta îşi ia cuprinsă de draci pachetul de ţigări, geaca şi fuge.
Eu răman să tratez cu namila şi-i las până la urmă buletinul. Ies afară şi întreb doi studenţi beţi dacă au văzut o fată ce tocmai a ieşit din Corso.
„Mamă, ce fugea! Ce i-ai făcut, prietene?“