Nu ştiam până de curând cine este Răzvan Ciobanu, am aflat că timp de doi ani de zile a păstrat o discreţie cu privire la apariţiile sale media.

Revista Tabu – prin Cristina Bazavan & co – a reuşit să îi smulgă un interviu (despre faliment, droguri, relaţii amoroase şi singurătate) care se situează în zona premierelor jurnalistice ale acestei luni şi ale ultimului număr al revistei.

De asemenea, extrase din interviu pot fi urmărite la secţiunea video a paginii Tabu.ro.

Binevoitoarele, Jonathan Littell, Editura Rao, 2008

Sunt cărți pe care nu reușești să te întâlnești. Deşi le-ai citit cu interes, undeva întâlnirea n-a ajuns să se petreacă. O asemenea carte a fost pentru mine romanul Binevoitoarele al lui Jonathan Littell citit la recomandarea amicului Dragoş.

O carte întinsă pe 800 de pagini al cărei erou principal este Maximilian Aue, un ofiţer SS homosexual “vinovat” de partide amoroase şi discuţii erudite pe Frontul de Est, incest şi posibil matricid. Romanul este foarte bine documentat, are la final un indice de termeni indicând ierarhia germană (Wehrmacht, SS, SA, Abwehr, Gestapo etc.), abundă de trimiteri la limbile caucaziene, la problema evreiască sau la “ştiinţa” nazistă  şi lasă pe alocuri că impresia că este doar transpunerea în proză a unei imense bibliografii (erudiția discuțiilor teoretice pare de cele mai multe ori tezistă).

Mi s-a părut că Jonathan Littell a ratat o capodoperă, a abordat cu o stângăcie epică o reţetă (un ofiţer german homosexual care nu-şi justifică complicităţile), a flatat lumea literară din Franța străduindu-se să scrie în limba franceză aducând în discuție problema banalizării răului.

Romanul reușește pe alocuri să creeze tablouri memorabile (vezi Berlinul sau Parisul din anii ’40, simți atmosfera de pe front și unele amintiri sunt descrise cu măiestrie) şi jonglează uneori inspirat cu penumbrele unor situații (nu aflăm dacă și-a omorât mama sau nu).

Pe scurt, îmi asum că nu am reușit să mă întâlnesc cu această carte, apreciez efortul (şi al traducerii în română) și – de ce nu – curajul de-a actualiza într-o asemenea manieră niște teme sensibile pentru memoria secolului XX.

The Ottoman Centuries, Lord Kinross, New York, 1977

O carte de istorie întinsă pe 600 de pagini și scrisă ca o epopee a unui imperiu ciudat din mai mult puncte de vedere. Otomanii și-au început cariera istorică având în spate cea mai avansată armată a timpului și o administrație mai relaxată decât feudalismul european și au sfârșit cu un stat autocratic, refractar reformelor și plin de datorii care și-a câștigat pe drept apelativul de Bolnavul Europei.

În primele secole Imperiul Otoman era structurat pe baze meritocratice atât în armată, cât și în administrație. Cu trecerea timpului însă, principiul eredităţii a subminat atât elita armatei, cât şi competenţa administraţiei.

Două exemple:
– în urma campaniilor militare, spahii (cavalerie) primeau loturi de pământ care nu puteau fi moştenite. Spre deosebire de ieniceri (infanterie) care erau recrutaţi din rândul creştinilor, spahii erau turci, iar cu timpul (începând din secolul XVIII) şi-au impus ca fiefurile dobândite să fie moştenite rezultând atât o scădere a competenţei militare (îşi impuneau fii în rândurile armatei), cât şi o stagnare economică (creşterea taxelor, exploatarea excesivă a ţăranilor odată cu scăderea victoriilor – implicit a veniturilor – din campaniile militare)
– în primele secole elita administrativă şi comercială era formată din creştini (greci, evrei, albanezi, sârbi etc.), iar odată presiunea asupra lor (după epoca lui Suleiman Magnificul) din partea musulmanilor care doreau accesul la resurse şi funcţii, scăderea calităţii administrative s-a combinat cu vânzarea funcţiilor şi creşterea corupţiei în rândul funcţionarilor. [Cei mai competenţi Mari Viziri proveneau din familii creştine]

Rolul Principatelor Române, dacă nu absent, a fost minim. Suleiman Magnificul a avut 4-5 campanii de potolire a sârbilor, ungurilor şi austriecilor, iar mai târziu în secolele XVIII şi XIX, problemele mari au fost create de războaiele cu ruşii. Singurul episod românesc mai consistent întâlnit în carte a fost cel al raidurilor la sud de Dunăre făcute de Vlad Ţepes, într-un final înfrânt de turci, exilat şi înlocuit de Radu cel Frumos care a fost detronat în urma intervenţiei lui Ştefan Cel Mare.

M-a uimit – deşi era de aşteptat – cât de mult depindea soarta şi bunăstarea Imperiului Otoman de calităţile intrinseci ale sultanului. Dacă aceasta era energic, bun administrator sau un comandant militar competent sau dacă era ezitant, incompetent, influenţabil sau un prost administrator.

În primele secole, “norocul” unor sultani mari se datorează tot unui mecanism meritocratic. Fiii sultanilor guvernau provincii, făcându-şi astfel ucenicia pentru viitoarea funcţie de sultan. Cu timpul însă, în urma multor provocări din partea guvernatorilor care ajungeau deseori să dețină destulă putere pentru a o provoca pe cea a sultanului, viitorii moștenitori erau uciși sau arestați la domiciliu.

Dacă nu ar fi fost presiunea rusească, probabil Imperiul Otoman ar fi ajuns mai repede la finalul carierei sale. În ultimele secole a fost sprijinit de puterile europene pentru a se evita un dezastru geostrategic (dacă rușii ar fi cucerit Balcanii și Bosforul) și pentru a păstra echilibrul atât în Balcani, cât și în Orientul Mijlociu. Mă gândesc doar la faptul că din vidul de putere lăsat în urmă de turci în Balcani au rezultat câteva state instabile care au creat două războaie balcanice în premisele “butoiului cu pulbere” care într-un final a declanșat Primul Război Mondial.

Pe scurt, o lectură plăcută și utilă – îmi lipsea o Istorie a Imperiului Otoman – care vine în completarea curiozităţii pentru cultura turcă și Turcia contemporană.

P.S.: Am găsit cartea în fondul oferit de Biblioteca British Council pentru Lecturi Urbane şi, prin urmare, e liberă să fie oferită oricui se dovedește interesat.

Este titlul unui articol amplu și polemic semnat Adi Șchiop în Critic Atac, articol în care analizează fără menajamente “problema manelelor” și cum se reflectă aceasta în chipul societății românești.  Pe scurt, de ce hip hip-ul a trecut de bariera oprobiului elitelor, de ce manelele sunt mai subversive, cum s-a substituit licheaua cu mitocanul, cum elitele s-au izolat de “pulime”, cum stigmatizarea manelelor a început să dea rezultate sau de ce suntem epifenomene ale complexului de subdezvoltare.

In fapt, elita s-a lăsat manipulată de acelaşi complex de subdezvoltare care îl bântuia şi pe ‘cocalarul’ ruşinat de sărăcia in care trăieşte, şi pe ‘noul îmbogăţit’, ofticat pe vecinul mai avut: în timp ce maneliştii şi-au rezolvat complexul imaginându-se bogaţi sau etalând o bogătie mai mare decat cea reală, elita a făcut-o izolându-se de ‘pulime’ şi imaginându-se diferită de omul de rând, alcătuită din altă substanţă: ea a fost dintotdeauna ‘europeană’, s-a născut cu calitatea asta, mostenind un Bucureşti interbelic european evident fantasmagoric, ale cărei figuri tutelare au fost Alexandru Paleologu, Neagu Djuvara şi alti ‘boieri’ care au scăpat de flagelul îmbogătirii recente şi al necivilizaţiei ‘de mahala’, de ghetou.

In România, orice salt de status, orice proiect de emancipare personală trece printr-un stagiu intens de ură de sine, proiectată obligatoriu în afară, asupra entitătii misterioase numite cocalar.

Suntem cocalari cu toţi, asta e brandul nostru de ţară emergentă, obişnuiţi-vă cu ideea.

Citește articolul complet.

Andrei Roșca lansează Spada: agenție specializată în campanii de promovare pe bloguri și retele sociale – link

“Dilema Veche” împlinește 18 ani – link

Răzvan Diaconu organizează la Home Mătăsari un eveniment dedicat fotbalului american – link

Shanghai (2010) – spionaj, poveste de dragoste, China anilor ’40, acţiunea se petrece în lunile de dinaintea atacului de la Pearl Harbour, John Cusack, suspans şi răsturnări de situaţie.

Carlos (2010) – Pe scurt: un film de excepţie reprezentând povestea celebrului terorist Carlos “Șacalul”, deși în film nu îi este menționată porecla. Are în jur de 5 ore, este filmat în toată Europa, în Orientul Mijlociu și în Africa, este jucat în engleză, franceză, spaniola, germană, rusă, arabă, maghiară, olandeză și japoneză, este plin de referințe istorice şi politice și dovedește o atenție la detalii care îl înscrie în lista celor mai bune filme recente (în ciuda faptului că teroristul nu a gustat pelicula intentând proces).

Everybody’s fine (2009) – un film pe care latura mea celebrală l-ar numi sentimentaloid. În schimb, jocul bun al Robert de Niro și povestea despre minciună, răul neintenționat pe care părinții îl fac copiilor și regăsire, îl califică pentru o seară de week-end.

The Town (2010) – Am păstrat la final acest film pentru că a constituit o supriză plăcută. O dramă, un thriller – cu acţiunea petrecându-se în Boston – în care Ben Affleck (da, chiar el!) dovedeşte un talent actoricesc ce nu poate decât să te uimească. Când apoi afli că regizorul este tot Ben Affleck, iar o parte din scenariu este semnată tot de el însuşi, realizezi că ai în faţă un film atipic (atât aclamat de critici, cât şi cu succes la public) care merită toată atenţia.

Pornesc acest articol de la premisa că Facebook este un instrument fantastic și poate crea valoare dacă este folosit în mod inspirat și coerent. Dacă este folosit în mod iresponsabil, devine redundant și se va dovedi curând o mare pierdere de vreme.

Mi-am făcut cont de Facebook acum doi ani, însă abia în ultimul an am început să îl folosesc intensiv. Voi prezenta mai jos pentru ce folosesc Facebook (obiectivele mele) și cum procedez pentru a-mi atinge aceste obiective (recomandări). Continue reading →