Daca nu exista suflet (care se presupune a fi nemuritor) singura noastra sansa de nemurire este cea simbolica, cea culturala a numelui nostru. Nu avem un suflet din oficiu, insa avem sansa de a-l dobandi prin faptele noastre de-a lungul vietii.
Faptul ca nu avem suflet implica faptul ca viata de aici it’s all you got. Daca totul nu exista decat aici si acum, insemna ca iluzia unui sistem de compensatie (lipsa lui ar face viata de neconceput) nu se poate implini decat in viata. Raiul si iadul (ca proiectii a ideii de compensatie) nu exista decat aici, nu dincolo. Daca raiul si iadul exista doar aici, atunci nu exista victime inocente. Nimic din ce se intampla nu ne dezavantajeaza (desi e o discutie lunga, lasam prea mult ca evenimentele sa ni se intample decat sa le intamplam noi pe ele).
  Daca sufletul exista (cazul religiei crestine, de exemplu), o viata viitoare devine mai interesanta, iar ceea ce traim noi acum este doar antecamera nemuririi, doar un vestibul al asteptarii mantuirii. E un risc sa-ti traiesti viata ca un prilej pentru mai mult, ca o promisiunea a eternitatii. Daca sufletul exista, viata de aici isi castiga valoarea in masura in care este conectata la o lume axiologica viitoare. Daca sufletul exista, viata mea nu este valoroasa decat in relatie cu o lume divina. Daca viata mea nu este valoroasa decat in cadrul unei ecuatii, atunci in mod evident ea nu este valoroasa in sine. Conceptia existentei unui suflet a prins atat de bine in multe traditii religioase pentru ca este o supralicitare fata de o conditie data: suntem aici, hai sa ne credem speciali, unici si in relatie directa cu un eventual creator al tuturor lucrurilor. 
E paradoxal, caci avem cu totii impresia ca existenta sufletului ne face mai unici, mai speciali, ne diferentiaza de animale etc. Daca nu exista suflet, riscul meu este mai mare. Risc ca viata sa nu fie valoroasa in sine si sa nu fie valoroasa nici in relatie. Exista riscul sa nu fim decat o forma alternativa de organizare a materiei; pe scurt, exista riscul de a nu fi nimic. Acest risc mi se pare cel mai fermecator in masura in care am creat, cream si vom crea lucruri marete ce credeam ca depasesc granita unei eventuale extinctii a universului.
  Daca nu exista suflet, faptul de a fi om devine un joc de echilibristica intre caderea in animal si ambitia de a deveni zei.
 

ma simt foarte singur.

Nu vreau succes.
Nu visez reputatie.
Nu alerg dupa recunoasterea celorlalti
Nu vreau lupte, vreau calm – am vocatie de pensionar.
Apreciez mai mult linistea interioara decat zbaterea naiva
Vreau sa mor necunoscut si impacat cu mine insumi
Vreau sa fiu un martir, sa ma sacrific pentru binele celorlalti – s-o complexez pe Maica Tereza.
Vreau sa-mi asum modestia celor puternici
Nu vreau sa fiu inteles, caci nimeni nu ma poate intelege – hai ia-ma-n brate, sunt un geniu smiorcait, nu-i asa?
Suferinta ce-o port in mine ma purifica – asceza curata, ce pula mea!
Vreau sa ma intind cat mi-e plapuma – eu si ala care a inventat gaura de la macaroana.
Ma apreciez obiectiv pe mine insumi – ca toti ceilalti.
Nu-mi plac cei care se baga in seama. Isus, Alexandru cel Mare, Goethe si alti agarici.
Mi-e frica de ridicol.
Sunt un om frustrat, mi se pare ca sunt singura non-valoare ce nu foloseste serviciile unei firme de PR.
Sunt un om bun la suflet. In fiecare dimineata ma trezesc si ma gandesc ca mananc mancarea unei familii africane. Copii ce mor de foame in tarile lumii a treia imi regleaza atentia cu care fut bani pe tigari, bere, haine si pe alte nimicuri ce-mi regleaza stima de sine fata de 2-4-10-20 de oameni cu care interactionez zilnic. Pisica mea mananca mai bine decat jumatate din vecinii de bloc.
O sa vina si vremea mea, o sa vedeti voi!
Eu nu ma zbat, imi pun plapuma in cap si astept ca cineva sa-mi descopere talentul in camera mea. Oricum nu se merita sa faci ceva in lumea asta in care toti alearga dupa bani, in care non-valorile sunt promovate, in care femeile sunt mai materialiste decat Crucea Rosie.
Sunt nervos azi, cineva mi-a zgariat BMW-ul.
Vorba rabinului: bunastarea materiala a vecinului meu ar trebui sa fie problema mea spirituala.
Sufletul conteaza, nu-i asa?

“Este fara margini capacitatea mea de a intelege si simti cultura, in toate formele ei. […] Nu cred ca s-a mai intalnit un geniu de o asemenea complexitate – in orice caz orizonturile mele intelectuale sunt mai vaste ca ale lui Goethe.”

                                    Mircea Eliade – Jurnalul portughez

A nu se citi inainte/dupa masa 

Sambata caniculara. Orele 16:00, piata Victoriei. Tramvaiul 34 semi-gol. Cativa tigani, cativa boschetari si cateva babute. Ma asez jos. Cald, tricoul e lipicios, mainile mi le simt atat de murdare incat asteptand in statie nu am incumetat sa-mi aprind o tigara intr-un mod atat de neigienic (motivul cancerigen e secundar).
Simt miros de cacat. Ma uit pe jos. Nimic. In jurul meu la o distanta de doua scaune era gol. Nimic. Tramvaiul coboara in pasaj. Acelasi miros de cacat. Imi verific pantofii, poate am calcat in ceva. Nimic. Ma ridic si ma duc in spate si ma asez pe un alt scaun liber. In fata mea, dupa doua scaune libere, un homeless isi reincarca mirosurile. Putea mai rau decat cacatul anterior. Parca ii putrezise un sobolan in urina cu care s-a pisat pe el. Scanez coltul ala de tramvai. Doua babute la un 1,2 m (inaltime) luceau a transpiratie si (mi se parea) a mirosuri corporale suspecte.
Ma aplec brusc, imi vine sa vomit, incerc sa ma gandesc la altceva (cromatic: culoarea roz, geografic: Ibiza). Inutil. Aerul s-a rasterizat in aroma aia de cimitir.
Mi-a adus aminte de acea vara a Campionatului Mondial din Franta ’98. Pe strada mea, un tanar ce era fotbalist la echipa locala isi spala masina pe trotuar. Usile erau deschise si boxele rasuneau a Modern Talking. Isi spala masina calm, plesnind a bunastare afectiva. Avea o sotia frumoasa care tocmai ii nascuse un copil, isi construiau o casa, amundoi castigau destul de bine. Privindu-l de la balconul mansardei mele, tin minte ca am gandit gand cu gand urmatoarea fraza: Uite un om fericit!
In urmatoarea saptamana, am aflat vestea mortii lui si a sotiei lui in accident de masina. Ploua torential, curba periculoasa si s-au trezit intr-un pârâu ce tocmai se umflase in pene. Masina a fost purtata cativa zeci de metri rasucindu-se in suvoiul apelor.
Urmatoarele zile au fost caniculare, iar in duminica inmormantarii am iesit pe balcon sa vad cortegiul trecand. Mult timp am regretat acea iesire. Corpurile celor doi din sicrie se umflasera in ultimul hal (capetele erau ca niste galeti de 10 L) si erau oribile, iar mirosul pe care emanau m-a bantuit mult timp.
Acum, in tramvai, m-am ridicat din nou si m-am dus in fata traversand acest cuptor pe roti scanand cafele negre lucind a transpiratie. Mirosul de cacat a disparut, mireasma sobolanului in urina la fel, insa o aroma de colonie ceausista m-a scos din minte. Arome de detergenti, spirt si lucru ieftin ascundea acea colonie pe care acum o simt in acest imund tramvai. Cobor la Lizeanu si-mi aprind repede o tigara. Ma uit inca o data la pantofi, sigur nu am calcat in ceva? N-am noroc nici de data asta, chiar a fost pe bune.

Stiu ca sunt dator cu o insemnare despre acest eveniment, insa din lipsa de timp si chef voi arunca doar pozele la disecat. Click pe fiecare poza, open in a new window. Sunt putin cam mari, pagina se va incarca mai greu, insa rabdarea va fi rasplatita.
Enjoy!

La urma urmei, Bookfestul mi s-a parut un eveniment reusit, mi-a placut mult atmosfera de acolo si cred ca Liiceanu (ca presedinte AER) a castigat pariul cu sine organizand acest salon de carte.  

P.S.: Multumesc Dianei pentru suportul tehnic si moral. Pozele cele mai bine din acest colaj ii apartin.
 

azi mergem sa facem poze si sa mai multe:)

Nu trebuie să ai cărţile cele mai bune pentru a câştiga, trebuie doar să scoţi din ele mai mult decât scot ceilalţi. Dacă câştigătorii sunt cei care îşi plusează fiecare şansă, pierzătorii sunt cei care se sublicitează, cei care îşi trăiesc viaţa aruncând cărţile, dorind să scape de ele.

Nu trebuie să fii un fin observator pentru a-ţi da seama că oamenilor le este frică de împlinirea viselor, de reuşită, de succes. A jongla cu şanse la mâna a doua reprezintă un compromis tentant.

Majoritatea judecăţilor de valoare pe care le fac se bazează pe o experienţă redusă cu oamenii — am cunoscut câţiva zeci de oameni — şi cu cărţile — am citit câteva sute de cărţi. Din acest spaţiu emit sentinţe care reflectă locul meu geometric spiritual şi social. Verificări incomplete ale unor trăiri, premise asumate doar pe jumatate, autisme logice — nu mă suportă pentru că nu vorbesc cu el, nu vorbesc cu el pentru că nu mă suportă — şi prejudecăţi pe care le ambalăm frumos în educaţie, studii superioare, cultură şi bun simţ.

Astfel, dincolo de limitele inerente ale oricărei subiectivităţi care se exportă pe sine ca centru al unui univers de discurs, rezidă iluzia certitudinii adevărurilor pe care le emitem, adevăruri care ne eliberează, adevăruri pe care le-am verificat. Setul meu de adevăruri nu coincide cu setul tău, iar dacă am face schimb, probabil tu ai fi doborât sub greutatea adevărurilor mele, iar eu aş fi debusolat de simplitatea a lor tale.

Revenind. Emit judecăţi de valoare având ca grup de studiu o majoritate mai puţin onorabilă, un grup de oameni care se mişcă în limitele statistice — suntem nişte nume pe nişte foi, material pentru evidenţa populaţiei. Atunci când judecăţile se formează în jurul acestor cobai teoretici, distorsionarea este evidentă şi inevitabilă. Poţi spune la fel de uşor că nu toţi se sublicitează pe ei înşişi sau că nu toţi se tem de succesul propriu.

Dincolo de majoritatea statistică şi deloc neglijabilă se află cei care îşi permit supralicitatea de sine, îşi permit marketingul exagerat al propriei persoane, îşi permit emoţii ce pot deveni mode culturale, îşi riscă un anonimat public.

A te supralicita ca tânăr înseamnă de cele mai multe ori a renunţa să mai plăteşti nota de plată a prejudecăţilor şi angoasele părinţilor. Deşi trăim într-o lume istorică construită de alţii, deşi trăim într-o lume care nu este setată pe potriva noastră, o lume ale cărei cărămizi nu poartă matricea nostalgiilor şi idealurilor noastre, în ciuda a toate acestea, reacţia tinerilor la această lume în care se găsesc aruncaţi face Pământul să se învârtă.

De vreme ce accentul acestei stări de spirit se bazează pe o reacţie — umbra unui act — nu putem vorbi decât o creaţie la puterea a doua.

Reacţii la mediu şi la stimulii externi are şi euglena verde, iar tinereţea este abia o promisiune, nicidecum o valoare în sine.
Valoarea se verifică în rezultate, iar nu în încercări, nu în promisiuni, tentative, intenţii, pretenţii.

Dacă un adevăr nu îmi foloseşte, dacă un adevăr îmi bruschează emoţiile, de ce sa-l adopt? Dacă un adevăr nu devine rentabil, nu-şi arată eficienţa, renunţă la el, aruncă-l! Nu e pentru tine. Nu toate adevărurile sunt reglate pe frecvenţa pulsului tău. O idee care nu are în coadă un lucru mecanic, nu este o idee bună.

Utilitatea ar trebui să devină singurul criteriu de validare al ideilor. Am fost şi încă vom mai fi educaţi să creştem ca nişte soldăţei, iar nu ca nişte individualităţi. Am fost şi încă suntem învăţati să fim proprii noştri terorişti, să ne culpabilizăm diferenţele, să nu punem mâna, să nu vorbim neîntrebaţi, riscând astfel să ratăm şansa de a deveni o generaţie pragmatică şi inspirată.

De vreme ce lumea în care trăim a fost construită de înaintaşii noştri după visele şi idealurile lor, nu ne va chema nimeni la dans decât dacă ne supralicităm singuri şansele şi oportunităţile.