Dimineata de luni. M-am trezit pe la 4:00 a.m intr-o camera prea calda. Am deschis geamul pe jumatate si-am inceput sa scriu textul precedent pana cand primele tonuri de lumina s-au infiripat in coltul ochiului stang, pana cand pasarelele au inceput sa cante. Undeva sub masa, o boxa mica scoate usor notele melodiei Biscaya (va rog ascultati-o!) pusa pe repeat.

A fost un week-end plin (Noaptea Bloggerilor, petrecerea Alexandrei, schimb de carti, schimb de aer interior) din care m-am trezit mai proaspat decat din week-end-urile mele de pensionar (stat in casa, citit carti, vazut filme).

Pe scurt, am un dus de facut, am o barba de ras (ritualuri de trecere) si viitorul unei saptamani de semnificat.

Cand scriu acest text sunt 22 de ore de cand nu am mai fumat, e recordul ultimilor 7 ani de fumat intensiv.
La cateva ore dupa ultima tigara am inceput sa vad cat de multe reflexe erau destinate fumatului, cat de multe evenimente cotidiene erau asociate fumatului (pauza intre clienti – tigara, se incarca o macheta – tigara, ies de la munca – fumat, asteptat in statie – fumat, coborat din tramvai – tigara, ajung in camera, pornesc calculatorul si-mi aprind o tigara etc.

Aseara am ajuns acasa si mi-am luat o bere. Imi era pofta de una, insa automat am asociat-o cu o tigara. M-am gandit sa cer o tigara colegului de apartament, doar una! atat, oricum e lights, insa am rezistat. Incep sa scriu un text, nevoia de tigara apare din nou. Azi dimineata cafea la munca, iar tigara, urc la birou, tigara. Au trecut orele si-a fost totusi bine.

Nu eram constient de aceste ritualuri si nu credeam ca erau atat de bine incastrate in ritmul meu de vreme ce acum simt ca este greu fara sa le urmez. La intervale scurte imi vin tot felul de “ganduri de ispita”: hai inca o tigara, n-are rost sa te lasi, incearca sa te lasi treptat, cumpara-ti un pachet astazi, inspiratia ta depinde de fumat, spune-le tuturor ca ai putut sa te lasi de fumat, insa n-ai vrut, esti facut pentru fumat.
E greu sa fac o distinctie intre dependenta chimica de nicotina si lupta mea proprie cu aceste gandurile de ispita. Dezvolt scenarii in care ma voi fi reapucat de fumat in viitor, ma gandesc sa ma apuc de sala si tot asa.

A fost bine pana acum o ora cand m-am gandit sa ma apuc de scris despre experienta asta a lasatului de fumat. Cum am reinceput sa ma gandesc la fumat, cum mi-a fost mai greu. Astfel, n-o sa mai scriu despre acest lucru pentru a nu-l contura si mai mult in gandurile mele, pentru a nu-i acorda o mai mare existenta decat o are deja.

De multe ori am impresia ca supararea de pe urma unei intarzieri e cauzata de incapacitatea de a semnifica un fragment de timp de catre cel care asteapta. Faptul ca tu intarzii ma arunca pe mine intr-un univers necunoscut (increderea ce mi-am pus-o in tine n-a prevazut intarzierea ta) pe care ti-l reprosez tie (cel care ai intarziat).

Oamenii mari nu se supara cand intarzii. Este o parabola cu Buddha (si cu Iisus) in care acesta asteapta ani intregi. Intre a semnifica o secunda si da sens unor ani nu vad o diferenta “ontologica”. Daca ti-ai semnificat o singura data impulsurile biologice, adica daca ai depasit un paramec ce doar a reactionat la un stimul, esti condamnat sa te straduiesti sa devii om.
In trecere si in aceeasi logica, daca constiinta e un produs si, prin urmare, un instrument de creare a umanului, atunci omul pare a fi o carare catre ceva mai maret ce nu are nevoie de sens pentru a pulsa in fiinta (dar asta deja miroase a mistica…).
Timpul ce nu devine durata semnificata este o carie ce ne roade zilnic (ma gandesc la Biriş), este doar curgere inexorabila catre moarte, este un argument pentru batranete. Un drum cu mijloacele de transport este doar o banala deplasare de la A la B, am transformat “drumurile” in sosele (Kundera). Daca drumul poate deveni un scop, soseaua e doar un mijloc. Daca drumul e initiatic, soseaua e procedurala.

Ar fi fost neonorabil ca viata sa aibe un sens semi-preparat care incalzit la banale experiente umane ar fi inflorit sub forma de combustibil interior. Nu se intampla astfel. Universul n-are in tolba sa un sens, la fel cum timpul lasat sa curga liber prin noi nu ne imbogateste spiritual by default.
Daca atunci cand iubesti, universul ti se imbiba de sens, se poate privi iubirea ca activitatea hermeneutica prin excelenta?

Citeam la Catalina si m-a pus pe ganduri. Pentru mine Vama Veche nu constituie un reper cultural si personal. Am fost o singura data (in 2004), a fost ok, mi-a placut, insa n-am simtit nici o aura speciala a locului. Nu stiu la ce se refera multi din cei care spun ca “Vama Veche nu mai este ce-a fost candva” si uneori ma intreb cu seriozitate daca pierd ceva dintr-o mentalitate romaneasca daca nu cunosc care-i faza cu Vama Veche.

Ma gandesc din ce in ce mai serios sa ma las de fumat si mi-e ciuda pe mine ca n-am reusit pana acum.

Poza e facuta de Darius, ideea imi apartine:)

Ieri am trait o situatie in care mi s-a parut foarte clar cum mintea unui om influenteaza procesele materiale si evenimentele din jurul sau. Mi s-a parut ca o magie simplul fapt ca intentia influenteza rezultatul intr-un tipar ce depaseste simpla autosugestie. E de ajuns sa crezi ca nimic nu merge pentru ca totul sa inceapa sa nu mearga, desi tu te straduiesti sa mearga. Inca un argument pentru fragilitatea vointei…

Identitatea mea este o super-pozitie in care corpul propriul este doar o pozitie locala?

Eu sunt si ceea ce fac ceilalti cu amintirea mea?

Daca nici o perceptie nu poate fi verificata si se bazeaza fluid pe un set de asumptii, atunci orientarea noasta in lume este religioasa? Este efectul unui act de credinta, este un risc asumat probabilistic?

Cred din ce in ce mai mult ca obiectele din jurul nostru ne apar separate ca urmare unui proces de simplificare. Dincolo de aceasta credinta, ma comport ca si cum sunt separat de ceilalti (mereu mi-am accentuat defensiv/ofensiv diferentele). Cum pot integra etic principiul inseparabilitatii cuantice?

Pana la ce punct afectiunea oferita celorlalti e reglata chimic?

Dincolo de reflectiile “filozofice” si notele de lectura, jurnalele mele din adolescenta cuprind fapte brute consemnate cu minutiozitate. De cele mai multe ori, sunt fapte extrem de banale care ar plictisi un cititor strain. Pentru mine insa, acele fapte sunt doar un puternic prilej de anamneza constituind doar interfata intre mine insumi si amintirile personale a caror aroma incomunicabila doar eu o cunosc.
Scriu toate astea acum pentru ca aceeasi tentatie o resimt de multe ori si acum avand acest blog. Imi vine sa scriu pur si simplu ce-am mai facut (de exemplu, in week-end-ul asta am fost vineri seara de la 22:00 la fotbal, sambata am fost la o nunta, iar in rest rupt de bani m-am odihnit acasa ca un pensionar) nu pentru faptul circular de-a spune ce-am mai facut pentru ca am facut ce-am facut, ci pentru a nu uita faptele astea brute ce ma trimit catre altceva. Atunci, jurnalul era un prilej de-a nu uita unele fapte brute, fapte brute ce constuiau pentru mine semnul unei tehnici spirituale. Nu le consemnam pentru posteritate. Indiferent ce se va ajunge din mine, pe nimeni nu va interesa peste o suta de ani ce mancam eu in adolescenta, ce paduri cutreieram sau in ce locuri ciudate ma masturbam, le scriam doar pentru mine insumi, imi pasam semne pentru recuperarea si modificarea propriului trecut.

Fiecare din noi traim evenimente ce se incadreaza cu usurinta la categoria maculatura. Pentru mine, mi se parea (si-ntru-un anumit sens inca mi se mai pare) ca jurnalul este o buna modalitate de-a semnifica propria maculatura personala pe care o strangem de-a lungul anilor. Aceasta maculatura imi apare ca o mare gramada de balast nesemnificat care, in loc sa fie valorizat, il purtam in spate ca o povara. Vad in acest caz o dialectica simpla: ce traim si nu este semnificat devine balast personal ce atarna la mobilitatea noastra in aceasta lume.
Daca demnitatea umana se verifica in actul semnificarii, atunci jurnalul/povestirea faptelor (care este deja o semnificare/interpretare) poate deveni un imperativ spiritual. Faptele pot fi personale (pot fi intelese cu adevarat doar de povestitor) sau pot deveni exemplare (se ridica la un nivel in care si ceilalti se pot recunoaste). Ideal ar fi sa traim cu totii cat mai multe experiente exemplare, arhetipale, general umane, experiente ce depasesc conditionarile la care suntem supusi. Ideal ar fi ca povestea noastra sa fie reprezentativa si pentru un nepalez sau polinezian din acest timp si dintr-un timp viitor. Daca ceea ce povestesc are relevanta doar in anumite culturi si intr-un anumit timp cultural, atunci relevanta povestii scade, atunci povestea isi tradeaza gradul scazut de semnificare devenind pura reproducere de maculatura ce poate deveni cel mult anecdotica.
Cineva se poate intreba cata maculatura exista aruncata in bloguri si daca povestile minore care abunda in acest mediu nu sunt cumva indiciul unei carente de interpretare.

Nenea din imagine parea sa fie foarte obisnuit sa apara in poze, a vrut sa faca poze, a zambit si ne-a zis ca are cont pe forum.blogoree.ro. A sarit din dreapta drumului blocandu-ne calea cu oile lui, ne-a cerut tigari si l-am suspectat de jegmanira turistilor naivi. A pandit masinile, a pus oile sa iasa pe sosea si le-a cerut la toti tigari.
Poza e simbolica si mi se pare ca reprezinta intalnirea a doua lumi diferite si totusi coabitante. El dorea sa apara in poza (platisem aparitia lui cu tigarile oferite), iar noi eram dispusi de imortalizarea unor amintiri inedite.
Nu cred ca exista criterii axiologice ce pot fi mulate in judecarea celor doua lumi. Nu e nici una mai buna decat celalalta. Sunt doar doua lumi ce coabiteaza cultural dincolo de timp. Dincolo de timp, pentru ca ciobanul nu era contemporan cu noi, la fel cum noi nu eram contemporani cu el.  Nu suntem contemporani cu noi insine, apoi cu un cioban intalnit  (intamplator?) pe drum. De fapt, si dragostea mi se pare a fi incercarea asimptotica de-a deveni contemporan cu Celalalt, tentativa de-a dansa pe acelasi ritm cu cineva in aceasta stratificare afectiva care este lumea in care traim.
De asemenea, aceasta poza simbolizeaza deschiderea si disponibilitatea culturala de care dau dovada niste bloggeri si depune marturie despre dinamismul social de care suntem cuprinsi. Daca diferentele culturale ar totusi atat de mari, e posibil ca intorcandu-se acasa, ciobanul sa povesteasca cum a facut poze cu niste animale de la gradina zoologica?

P.S.: Poza a fost facuta de Diana