Un mister permanent si ciudat al oricarei comunitati este mare majoritate a membrilor ei ce pot fi gasiti pe strada, in trafic, la terase, in magazine in intervalul de timp pe care il numim in mod curent zi de lucru. Intrebarea evidenta ce-ti vine in minte este: cine munceste de fapt? cine produce si cand?

In orele de varf, in orice loc te-ai afla, observi ca exista lume, exista oameni in jurul tau. Nu doar pensionari, ci si tineri (s-ar presupune ca sunt la scoala) si adulti (se presupune ca sunt la munca). Daca te uiti si mai bine (eventual poti sa faci un sondaj), observi ca nimeni nu se simte jenat ca este pe strada la acea ora, nimeni nu simte presiunea etichetei populatiei active. Toti au o justificare personala, sociala etc a prezentei lor la o terasa, pe strada, in parc in timpul orelor pe care in mod clasic ni le imaginam ca fiind de lucru.

Desigur, exista oameni ce vand pe strada, oameni ce se duc la munca chiar si dupa-amiaza, oameni care vin de la munca, oameni care au intalniri de afaceri in oras, oameni care pot fi liberi si se plimba miercuri in parc, exista oameni someri, exista tineri ce chiulesc de la ore, studenti ce sunt intre cursuri, insa chiar si asa, cine munceste?

Daca acum plec (de la munca) sunt sigur ca voi sta la coada la Mc Donald’s, sunt sigur ca la KFC sunt putine mese neocupate, sunt sigur ca nu voi gasi scaune libere in primul autobuz ce-l voi lua, sunt sigur ca-n Cismigiu sunt oameni acum, sunt sigur ca exista trafic. De ce?

Acelati tipar de vis: niste oameni ciudati pe care-i stiu in vis drept demoni, un mic scenariu oniric si apoi ma trezesc cu impresia ca pe acei oameni-demoni ii voi intalni candva in viata mea si va trebui sa-i infunt cu adevarat. Nu stiu mesajul visului si nu stiu daca se va indeplini pentru ca nu stiu inca daca este un vis arhetipal sau pur si simplu unul decantat din balastul emotional acumulat peste zi.

Am impresia ca viata mea nu va continua mereu in vibratia in care ma regasesc acum pentru ca pur si simplu muzica mea interioara are un volum ingrijorator de mic. Ceva se va intampla sau, mai bine zis, ceva voi intampla in lupta ce-o simt inceputa mai de mult si despre care am scris aici si aici.

Mintea mea este un scenariu cosmogonic.

Nu ma uit la televizor si nu prea citesc ziare: daca e ceva de aflat, voi afla oricum. Incerc sa nu ma las consumat de istoria imediata, sa nu cheltui energie cu balastul stirilor zilnice si sa nu-mi dau cu parerea despre evenimente despre nu stiu mare lucru si despre care sunt altii mai in masura sa se pronunte.

De asemenea, nu sunt consumat de politica, cu atat mai mult de politica specifica acestui spatiu. Nu ma dezamageste pentru ca nu exista asteptari conturate si nu ma intereseaza pentru ca viitorul meu spiritual cu siguranta nu va fi afectat decisiv de ceea ce se intampla la aceasta frecventa a evenimentelor.

Cautarea propriei identitati este singura atitudine politica ce mi-o asum si cred ca in viitor politica va tine cont din in ce mai mult de aceasta trasatura fundamentala a unui om. Ma intereseaza mai mult mitologia din spatele existentei mele decat daca cutare partid este cu adevarat de stanga sau nu, ma intereseaza mai mult islamul ca sinteza culturala decat daca atacul Iranului ar fi sau nu o actiune oportuna, ma intereseaza mai mult conditiile culturale ale expansiunii Chinei decat m-au interesat alegerile din Franta. Este o mica nuanta aici.
Desi o cunosc si inca incerc s-o urmaresc, nu mi se pare ca… cultura romana imi va hotari in mod decisiv destinul spiritual (pe care cred ca-l am indiferent ce s-ar intampla). Ceva e inert, ceva e inghetat in viitorul meu si depinde doar de mine pentru a aduce la viata acea incremenire, acele potente. Pe acel drum al viitorului propriu nu poate interveni nici un eveniment politic, nici o fuziune de partide, nici o licitatie trucata. Daca blogurile, ca si media traditionala devin parte a stalpului democratiei, ma bucur ca exista destule voci ce taxeaza derapajele de tot felul neobligandu-ma si pe mine sa iau pozitie ori de cate ori le vad intamplandu-se.

As putea sa ma simt refugiat in propria tara, insa mai degraba ma simt intr-o calatorie catre o Itaca personala, calatorie ce depaseste granitele satului natal sau a fantanii din fata curtii.

Ma intereseaza mai mult legenda proprie (care nu concide cu brandul personal), iar uneori cand imi pare ca-mi intuiesc propriul chip am impresia ca ma intereseaza mai putin perpetuarea propriului nume dincolo de extinctia mea fizica.

O mare parte din procesele mentale ce le dezvoltam zi de zi se bazeaza pe inferente (ale caror piloni sunt inductia si deductia) ce sunt mostenite, semi-preluate si in mare parte nedigerate.
Majoritatea premiselor pe care ne asezam propria viata sunt rezultatele experientei unor comunitati culturale la un timp dat.
Certitudinea ca exista un sistem universal de compensare este rodul unei evolutii culturale pe care noi in acest moment ne-o asumam. E posibil ca acest sistem de compensatie sa se intample in aceasta viata sau e posibil sa se desfasoare intr-o viata ulterioara petrecuta aici (religiile orientale) sau intr-un alt univers (crestinismul). Desi exemple de nedreptate vedem zilnic, nu putem demonta aceasta speranta ca intr-un final (fiecare si-l poate imagina unde doreste) fiecare isi va primi ce merita.

La rigoare, este greu de inchipuit daca mintea umana poate functiona fara imaginarea unui asemenea mecanism moral preluat din modelul cauza-efect care la randul sau este mostenit din modelul intentie-fapta. Unde noi vedem cauze, alti oameni din alte culturi vad intentii. Daca noi vedem vantul drept cauza miscarii crengilor, alti oameni vad in indoirea crengilor o intentie.(cu alte cuvinte, acorda unui fapt o alta semnificatie).

Una din idele la care as dori sa ajung si nu cred c-am ilustrat-o cumva in randurile anterioare, este faptul ca procesele noastre cognitive sunt conditionate cultural. O anumita cultura ne modeleaza propozitiile la care putem ajunge pe parcusul unei vieti, un anumit model cognitiv ne genereaza un anumit set de ganduri. Daca in jurul nostru vom vedea numai intentii, doar semne nu doar in interactiunea cu oamenii, ci si in interactiunea cu natura si obiectele din jur, cu siguranta ca universul nostru va fi cu totul altul.

De exemplu, e greu sa-ti imaginezi ca scaunul ar fi purtatorul unei intentii, ca ar fi semnul a altceva de vreme ce mintea noastra priveste scaunul doar ca purtatorul unei functii (obiect pe care te asezi). Scaunul nu exista decat in limitele acestei perceptii, iar dincolo de aceasta perceptie, imaginatia nu poate ajunge la scaunul din sine. Daca exista obiecte asumate ca simple functii, cu siguranta exista oameni constransi a fi perceputi ca simple functii. Intr-un timp dat, un maturator de strada este relevant doar in masura in care isi indeplineste functia sa. In afara functie sale, gradul sau de realitate poate fi doar una statistica (exista in numarul populatiei) sau imaginata (e un om ca toti oamenii, are familie, are idealurile sale etc.)
In fapt, foarte putini indivizi din jurul nostru sunt asumati ca oameni, iar nu ca functii, rolul sociale etc.

Dincolo de aceste consideratii, propozitia realitatea este o functie a constiintei ar trebui sa puna pe ganduri mai mult decat un simplu enunt de pe pozitiile unui idealism subiectiv (realitatea nu dispare cand inchidem ochii, la fel cum nici constiinta nu dispare cand inchidem ochii). Impresia mea este faptul ca cea mai mare parte a constiintei ce ne este accesibila este una culturala, este una destina perceptiilor si presupozitiilor. Dincolo de acest voal construit de-a lungul unor generatii istorice, accesul nostru la realitate e o simpla utopie.

Daca ne miscam intr-o geografie personala (a carei radacini pornesc tot de la propriul spatiul cultural) si traim intr-un timp necomtenporan altor culturi, ne-am putea gandi pe urmele lui Ernesto de Martino, la cazul particular in care si natura ar fi conditionata cultural?

In interactiunea noastra cu orice entitate exista tipare de manipulare si de santaj afectiv. Suntem incurajati sa ajutam mai mult prietenii apropiati decat persoanele necunoscute, ne simtim indemnati sa servim altfel clientii de sex opus, suntem mai toleranti cu greselile celor apropiati decat cu cele ale strainilor. Toate aceste cazuri sunt exemple de interactiune care comporta o intensitate de transfer afectiv ce contureaza un anumit tip de comportament.

In acest text ma voi ocupa de o singura entitate: patria proprie si voi incerca sa inteleg cum patria insasi te poate trada devenind din matrice culturala un calvar emotional.
In general, patria este un fascicul de semnificatii in care sunt ingramadite ritualurile colective ale unei natiuni, o amintire colectiva comuna (un set de mituri si experiente in care se regasesc membrii unei natiuni) si o limba proprie. In particular insa, patria este locul geometric afectiv in care traiesc prietenii nostri si in care ne imaginam ca vor creste copiii nostri. Pe scurt, patria este limita de semnificare a inimii.

In cazul meu (ca si a multora din cei care citesc acum) aceasta patrie este reprezentata de tot ce se ascunde sub cuvantul Romania. In acelasi caz al meu si al multora din cei care citesc, Romania s-a obisnuit sa se manifeste ca un manipulator ce ne educa prost, s-a obisnuit sa ne aminteasca mereu ca traim intr-o patrie a carei anvergura simbolica este cu mult sub nivelul orgoliului nostru. Ne-am trezit intr-o patrie prea posesiva cu sentimentele noastre si prea tematoare ca ne va pierde fidelitatea, intr-o patrie prea constienta de posibilitatea ca proprii elevi ii vor parasi clasa.
Daca petreci un anumit timp cu o persoana care se teme de ceva anume, treptat incepi si tu sa simti aceeasi teama. Astfel, nu e nici un secret ca patria ta tradandu-si propria incredere in sine, tu, la randul tau, vei incepe sa te temi de esecuri, insuccese si vei invata sa transformi fiecare insucces in esec. A transforma greselile in infrangeri este un sport national foarte apreciat pe aceste meleaguri.
Constienta de propria-i fragilitate culturala, Romania este o tara ce-a finisat indelung mecanisme de santaj afectiv pentru oamenii nascuti in matca ei. Resentimentul fata de capsunari, etichetarea membrilor diasporei drept tradatori, reticentele sociale fata de cei intorsi de afara se incadreaza in acelasi model. Am fost educati sa taxam orice infidelitate fata de orice reprezentare a patriei constienti si noi la randul nostru ca patria noastra este una cu o reprezentare istorica extrem de subtire.

Nu vezi ca taica-tu se simte rau, vrei sa il bagi in mormant?
Fata de valorile umane care emigreaza avem numeroase sentimente desfasurate intr-o paleta extrem de larga: intelegem alegerea unei vieti mai bune, invidiem curajul de-a face acest pas, simtim propria pierdere si ne scaldam in sentimente amigue fata de propria patrie (e aparent slabita de plecarea unor valori si totusi ne este ciuda ca slabirea ei se resimte atat de evident intr-un timp atat de scurt).

E suficient sa fim putini mai obraznici pentru ca tata sa se supere si sa dezvolte o tumoare.
Ce nu se intelege de fapt este ideea simpla ca patria este un loc geometric personal pentru fidelitatea caruia nu este nevoie nici de granite si nici de eforturi de cartografiere. Daca reducem propria patrie la un perimetru anume (limitele propriilor granite statale, limita de raspandire a unei limbi), devine usor de inteles reprosurile celor ce raman pentru cei care pleaca. In cazul nostru particular, ceea ce ne doare este obligatia “simbolica” pe care Romania ne-a cere incontinuu, este prezenta abuziva prin care se aseaza in gandurile noastre, sunt luptele ce nu mai dorim sa le purtam in numele ei, este timpul pe care ni-l cere sacrificat in numele miturilor ei.

Neavand o traditie a continuitatii, Romania este tara ce ne cere mereu un efort de reconstructie, ne cere tot timpul sa construim de zeci de ori aceleiasi diguri in aceleiasi locuri. In evolutia celor aproape 18 ani scursi de la evenimentele din decembrie ’89, Romania a devenit un manager tot mai prost in a ne motiva sa-i oferim ore suplimentare. Cand acest voluntariat dispare, intervine santaj pe care propria tara il manifesta asupra ta prin prietenii tai, prin politicienii tai si prin cultura ta.

Astfel cultura noastra in loc de a deveni motor intern al personalitatii noastre devine o batalie de sacrificiu de generatii (,) de tineri. Avem de-a face cu o patrie ce refuza sa devina resort de dezvoltare personala prin a ne cere constant amanetarea propriului viitor.

In cazul meu, nu voi ezita decat putine momente in a nu ma lasa purtat in lanturile acestui santaj cand voi simti ca patria va deveni inabusirea elanului meu. Apartenenta la o comunitate nationala mi se pare o valoare destul de slaba pentru a merita sacrificiul destinului propriu.

Ce se intampla (ce putem face?) cand a fi un adevarat român exclude posibilitatea de a deveni om?

Exista un set de expresii/cuvinte/fraze ce le folosesc in functie de persoane, imprejurari si anotimp. Le rulez uneori obsesiv, le mixez, inventez unele, le reiau pe altele si tot asa. Ele pot constitui un liant social, uneori catalizeaza relatii incepute cu greu, alteori unge o despartire deja petrecuta si tot asa.

1. Cand cineva iti povesteste ceva, abia esti atent, il intrebi:
– Pe bune?
– Da!
– Bravo!

In functie de relatia cu persoana respectiva acesta se poate supara (Bravo! ascunde vizibil o condescendenta) sau poate zambi intelegand lipsa de interes fata de chestiunea povestita si modul simpatic prin care ii dai sa inteleaga acest lucru.

2. Cand cineva o ia pe aratura, cand cineva emana truisme cu aerul unei sapientialitati la cei 20 de ani ai sai, cand gaura de la macaroana este inventata subit, cand se fac glume din neinspiratia unui subiect mai inspirat de conversatie, cand cineva ti-e drag etc. atunci este cazul sa-i spui celuilalt :
– Tu ai nevoie de-o comisie! Tu ai nevoie de un institut de cercetare creat special pentru tine.
– O comisie condusa de un comitet, cum mi-a sugerat Andrei Crivat.
Aceasta replica (dincolo de diagnosticul clinic) ascunde postulatul generos al unicitatii fiecaruia din noi. Observi (esti atent, asculti) unicitatea din celalalt, nu e un caz simplu, nu poate fi cuprins de o simpla expertiza etichetoare. Asadar, este o replica flatanta.

In curand, voi reveni cu povestea altor expresii pe care le-am folosit si le folosesc (undele dintre ele exportate cu succes catre vocabularul sarac al celorlalti. Exista o criza de modele in societatea contemporanana & shit…

Azi mi-am dat seama inca o data ca nu-mi plac oamenii ce-si creaza o artificiala superioritate morala si sociala prin nu stii cat am suferit eu, nu stii prin cate am trecut eu. De multe ori suferinta asta e simpla victimizare (se reduce la psihologie), iar de alte multe nu este decat o asumare tragica a simplului fapt de a fi (se reduce la metafizica).
Psihologia e banala (traim cea mai parte din ganduri in interiorul ei), insa metafizica de genul asta e interesanta. In acest caz viata e asumata din start ca fiind tragica si ne educam, ne maturizam in aceasta perceptie “tare” care intr-un final va cadea si ea in psihologia manualului de clasa a X-a. In fata unor esecuri, in fata unor nenorociri vom concluziona mereu ca astfel este facuta viata, prielnica durerii si suferintei. Apoi, daca suntem artisti, ne vom imagina ca durerea si suferinta din viata noastra si din lume are un rol purificator, ne ofera imbolduri si provocari, ne fereste de iluzia de-a confunda sinele cu lumea fenomenala (buddhismul). Daca suntem artisti, daca ne lovim cu capul de pragul de sus, daca ne uitam spre cer in mijlocul unei disperari…

Ideea mea ar fi ca presupozitia viata e tragica nu este rodul unei observatii nemijlocite si pare mai degraba consecinta unui mod cultural de asumare a existentei. Modelul nostru cultural (care este unul esentialmente crestin indiferent cat am crede c-am scapat de sechelele lui) predispune la tiparul acesta tragic de-a intelege viata si va crea in continuare indivizi pentru ca viata este tragica din start, pentru care tragicul este incastrat in ultimele/primele frecvente ale universului.

Nu cred in optimismul “slab” in virtutea caruia suferinta este buna atata timp cat produce evolutie, cat purifica, cat mantuieste pentru ca startul acestei viziuni se bazeaza pe o axioma din interiorul unui model cultural.
Asadar, in acest model cultural, e normal ca avem impresia ca suferinta produce un ascendent moral, e normal sa fie greu sa ne imaginam ca tragicul poate fi o problema de perceptie, la fel cum banuiesc c-ar parea de o superficialitate evidenta. Cum vi se pare ideea?