Ieri am făcut un concurs tweetika în care indiciile se îndreptau către Idiotul lui Dostoievksi. Pe pagina de wikipedia a romanului am găsit urmatoarea pictură:

Rogozin, cel pe care pictura de mai sus l-a impresionat, este un personaj întunecat extrem de complex şi amintirea lui (am recitit acum doi ani romanul) m-a făcut să zăbovesc mai mult asupra picturii.
Când mă aplec asupra unei picturi, privirea mea încearcă să transforme opera de artă într-o mandală. În acest mod îmi fac iluzia că filtrez arhetipalul de conjunctural şi că mă expun emoţional mai mult la tot ceea ce poate fi frumos într-o pictură, sculptură, imagine.
Dincolo de acestea, pictura lui Hans Holbein cel Tânăr este cutremurătoare. Chipul lui Isus, ochii, gura, părul care parcă iese/cade din pictură ranile, mâna, fragilitatea corpului său (pictura are doi metri pe orizontală), senzaţie de putrefacţie incipientă, toate acestea te trimit cu gândul la fragilitatea vieţii umane sau la inutilul dans de măşti pe care-l facem.
Recunosc că este o senzaţie macabră, însă dacă nu pot să dorm înconjurat de cranii (cum fac unii asceţi), îmi prilejuiesc într-un mod mai laic meditaţii asupra morţii.
Pictura mi s-a actualizat astăzi dimineaţă într-un vis pe care l-am uitat, însă m-am trezit cu senzaţia că visul avea legatură şi cu moartea lui Michael Jackson.
Când am auzit vestea morţii lui, în dimineaţa când mă pregăteam de Blogtrip, am avut o senzaţie de de necrezut.
Era un megastar – cu toată mitologia mediatică din jurul său – care avea o foarte mare atenţie asupra sănătăţii sale.
În plus, moartea lui mi-a adus în memorie un interviu în care Michael Jackson mărturisea că doreşte să rămână tânăr cât mai mult timp, un ideal pe care l-am asociat cu faraonii, cu elixirul vieţii, cu nemurirea, cu puer senex etc.
Dincolo de acestea, într-o notă cât mai puţin funerară, doresc să te întreb dacă crezi sau nu că moartea înseamnă extincţia totală şi definitivă.
Ce intuiţii, argumente şi iluzii te susţin acestă credinţă?















