Intri pe MyHeritage şi poţi află ce alţii au putut să facă cu o faţă asemănătoare şi tu n-ai putut.

Am fost flatat să aflu că semăn Mark Owen (de două ori), Bob Dylan (de două ori şi o dată la 75%!!) şi am un asemănare de 71% cu Edwin Hubble şi 66% cu Chuck Palahniuk. Continue reading →

E deja o tradiţie că sâmbătă seară, undeva şi cumva, câţiva bloggeri să se adune mai mult decât totuşi.

Ne-am strâns in Offside Pub (ideea Andreei) pe la 19:00 (ideea masculilor) și au venit următorii: Andreea, Bobby, Jen, Alex, Jolly, Radu, Catalin, Bogdan, Mihai, Radu (fără blog), Sânziana (nu va avea blog) și alți câțiva bloggeri ale căror nume le-am uitat și pe care, cu această ocazie, îi injur din toată inima.
S-au facut pentru posteritate și câteva poze individuale și foarte extraordinar de personale. Continue reading →

Internetul este exemplul cel mai elocvent în care tehnologia întâlneşte mitologia de la inventarea agriculturii încoace. Popularitatea unei tehnologii nu depinde doar de eficiența sa practică, cât de capacitatea de-a dobândi un complex simbolic prin care să devină accesibilă membrilor a câtor mai multe comunităţi. Ca să devii agricultor nu era suficient doar să ştii să dai cu sapă, ci trebuia să fii conştient şi să accepti codul mitologic asumat de aceeasta îndeletnicire: ritmurile vegetale, ciclicitatea naturii, analogia femeie-Lună, corespondenţa ploaie-inseminare, existenţa unor zei ai naturii, ai ploii, ai vânturilor etc. Continue reading →

The Return of Patriarchy  este titlul articolului lui Phillip Longman, un profesor american autor al cartii The Empty Cradle: How Falling Birthrates Threaten World Prosperity and What to Do About It (New York: Basic Books, 2004). Teza lui de baza este simpla: societatile prospere (welfare societies) devin din ce in ce mai patriarhale de vreme ce rata natalitatii este mult mai ridicata in randul segmentelor coservatoare. Bazata pe aceasta idee, predictia sa este faptul ca generatiile viitoare vor fi formate cu preponderenta din oameni cu valori religioase traditionale.
Studiile demografice arata ca in Asia elementul masculin  este majoritar, barbatii noilor generatii vor avea probleme in a-si gasi sotii, insa vor gasi cu siguranta o supapa in nationalism si fundamentalism. E o situatie destul de ingrijoratoate de vreme de SUA sunt incapabile demografic de a sustine un rol imperialist in lume (de asemenea,l decaderea Imperiului Britanic a fost strans legata de scaderea natalitatii la inceputul secolului XX).
E un cerc vicios: cresterea numarului de persoane ce ies la pensie este efectul scaderii numarului de tineri care ii pot inlocui pe piata muncii. Guvernele sunt obligate sa creasca taxele pentru a sustine social pensiile, tinerii vor resimti aceasta presiune si-si vor permite din ce in ce mai putini copii. Un exemplu este mostenirea genetica si culturala a celor nascuti in boom-ul de dupa al doilea razboi mondial: miscarile culturale din anii ’60-’70 si-au limitat efectele prin incapacitatea de a se reproduce demografic in comparatie cu parintii lor traditionali. De asemenea, europenii ce se considera “cetatenii au lumii” sunt cei care nu prea sunt dispusi aibe copii (se pare ca exista un algoritm istoric care explica tendinta catre infertilitate a elementelor seculare dintr-o societate).
E fapt interesant este modalitatea prin care societatile arhaice isi reglau rata demografica de crestere: oferind femeilor pozitii sociale si culturale inalte (devenind preotese, artiste, vrajitoare, razboiniceetc) ca alternativa la maternitate. In schimb, in epoca contemporana, un semn al decaderilor valorilor patriarhale (in concluzie, un indiciu al infertilitatii unei societati) este gradul ridicat de toleranta sociala fata de nasterile ilegitime (in afara casatoriei) cum se intampla in mod vizibil in tarile scandinave.

Este citat un economist feminist, Nacy Folbre care spune ca “controlul patriarhal asupra femeilor tinde sa le creasca specializarea asupra reproductiei, avand efecte imediate asupra calitatii si cantitatii investitiilor acestora asupra generatiei viitoare formata din copii ce vor primi din ce in ce mai mult atentie din partea unor mame ce se bucura de putine alternative in a gasi alte scopuri in viata. In mod evident, exista si anumite dezavantaje ale unei societati patriarhale: este citat cazul Romei antice (care a fost nevoita la un moment dat sa introduca taxe pe burlacie (bachelor taxes), intr-o societate prospera deliciile burlaciei fiind incomparabil mai mari decat resposabilitatile paterne (nights spent enjoyably at banquets with friends discussing sports, war stories, or philosophy, or with alluring mistresses, flute girls, or clever courtesans).

Many childless, middle-aged people may regret the life choices that are leading to the extinction of their family lines, and yet they have no sons or daughters with whom to share their newfound wisdom.

Asadar, revenind la teza initiala care devine concluzie, se poate spune ca societatile avansate devin din ce in ce mai patriarhale whether they like it or not. Incapacitatea societatilor occidentale in a se reproduce pune sub semnul intrebarii viitorul modelului liberalo-capitalist pe care aceasta incearca sa-l exporte in lume.  Cu date sociologice si istorice, Phillip Longman pare sa spuna printre randuri ca secolul XXI va fi destul de religios, insa concluziile sunt mult mai cuprinzatoare decat atat. Daca doriti sa cititi articolul integral, o puteti face aici: The Return of Patriarchy 

Daca esti femeie, ai 28 de ani si esti necasatorita, in mod evident ai o problema culturala ce este legata de o presiunea sociala din mai multe directii. Ai prieteni sau fosti-prieteni ce sunt deja casatoriti, unii dintre ei au probabil copii, iar maternitatea este doar un fior mistic ce te macina. Ai o familie ce si-a proiectat asupra ta niste asteptari destul de simple si clar definite (mariaj, cariera, bunastare etc). In sfarsit, ai niste pre-judecati construite cultural ce te orienteaza in mijlocul acestor presiuni ce-ti configureaza esential stima de sine.. Vezi in jurul tau ca identitatea de sotie, de mama primeste mai multa acceptiune sociala din partea celorlalti decat ar primi o simpla stimata domnisoara, ai fost educata sa crezi ca unul din indiciile succesului este capabilitatea de a intemeia o familie si realizezi ca o mare parte din ce esti de fapt se ofileste sub povara unei singuratati inca neinstitutionalizate.

De asemenea, poti fi un barbat la 30 de ani inca necasatorit, iar tensiunea sociala din partea grupului tau de referinta va fi aceeasi (cu nuantele aferente). Frustrarile vizavi de conditia si statutul tau social raman la fel de artificial construite si (s-o spun direct) imaginate.

O mare parte din comportamentul nostru se ghideaza dupa ceea ce ne imaginam ca ceilalti ar astepta de la noi. La fel, o mare parte din ce ne imaginam este mixajul imaginatiei noastre despre ceilalti. Iluzii la puterea a doua. Ne inconjuram de oameni ce nu ne forteaza imaginatia, oameni ce nu atenteaza la sigiliul nostru de iluzii. Cand spun ca am 26 de ani, nu-mi imaginez intervalul temporal de la nasterea mea si pana in momentul prezent, ci transmit ideea unui statut cultural ce mi-l imaginez ca ceilalti si-l imagineaza cu privire la varsta mea.

De ce vorbesc de imaginatie cand e vorba de varsta? Pentru ca in sistemul format de societate, varsta ta se presupune a fi semnul unor informatii subintelese. Daca ai studii superioare la 18 de ani, se presupune ca esti precoce. Daca esti general la 25 de ani, se presupune ca vei deveni o personalitate istorica. Daca ai 20 de ani si ai blog, se presupune ca esti cel putin ok. Nu este ceva absolut, insa varsta este un important indiciu al imaginii sociale. Un partener erotic isi dobandeste/scade atractia in functie de modul cum isi exporta varsta sa culturala. A te culca cu o femeie de 40 de ani ce dovedeste aceeasi indemnare erotica ca o fata de 20 de ani este in mod evident ceva diferit cu a te bucura de sexul cu unei tinere de 20 de ani ce presupui ca are indemanarea cuiva de 40 de ani. E un exemplu ridicol, insa ramane ideea ca interactiunea sociala se fondeaza in spatiul presupunerilor, pre-conceptiilor, pre-asteptarilor, in imaginatie.

Relatia noastra cu varsta este dialectica in ambele sensuri: iti poate fi rusine de anii tai sau poti fi mandru de ei (in functie de cate crezi ca ai realizat si cat iti imaginezi ca ceea ce ai realizat conteaza in ochii celorlalti). Pare exagerat, insa nu este. Ultimele noastre idealuri si vise au ca tinta suprema pe ceilalti. Succesul personal, bunastarea proprie, fericirea totala au ca ultim ecou prezenta si ochii celorlalti. Cele mai mari eforturi de imaginatie le facem de asemenea in directia celorlalti: pentru a fi intelesi, a fi acceptati, respectati si iubiti. Imaginatia proprie este spatiul unde initiem comuniunea cu ceilalti, este situatia ce regleaza startul unei curse. Prin imaginatie intelegem durerea si placerea celuilalt si, cum spunea domnul Liiceanu, capacitatea de a face rau este o lipsa de imaginatie (in acest cadre este binevenita referirea la rolul etic al amintirilor, doar prin distorsionarea unor amintiri putem face rau etc). Cat de tragic ar fi ca oamenii sa dispara exact in secunda in care tu incepi sa zbori? Cat de frustrant ar fi sa le vorbesti celorlalti cu sonorul dat la minim?

Am pornit acest text cu doua axiome in minte (varsta este o prejudecata culturala si societatea este un sistem), am depasit cadrul acestora si am ajuns la imaginatie (un concept-situatie ce ma preocupa din ce in ce mai mult). Dincolo de idealizare, proiectie, cristalizare, de(re)-fulare, dincolo de psihologie imaginatia are un rol arhetipal in fundamentarea sentimentului realului. Realitatea pe care o vad si in care sunt cufundat este pre-orientata de procese ce au loc in imaginatie. Este o idee care la prima vedere pare pompos de exagerata, insa este una din axiomele pe care s-au construit religii, pe care s-au cladit iubiri si prin care Istoria isi configureaza mersul.

Si, daca bratele cu care te imbratisez sunt cufundate in imaginatie, iar bratele cu care imi raspunzi pornesc din imaginatia ta, comuniunea noastra ar trebui sa aiba ca presupozitie unitatea spiritului uman?

Cum am promis, am revenit saptamana aceasta. Cum nu am promis, deocamdata nu voi scrie despre MISA si manele, ci doresc sa-mi initiez noua forma a blogului meu, in alta locatie si sub un alt foarte extraordinar look.
“Am fost si eu in Tra la la” pentru mine a fost un palid remix dupa Et in Arcadia ego! Nu am cunoscut multi oameni noi, cu cineva ne-am intalnit pe drum, altcineva m-a fotografiat si altsicineva mi-a dat cartea de vizita. In rest, m-am miscat pe aceeasi orbita. Pe aceasta orbita replica serii a fost scoasa de Radu: M-a cautat cineva? si adaptata de ceilalti: M-a rugat jolly sa te intreb daca l-a cautat cineva, ma duc pana la baie, daca ma cauta cineva… etc. Mi-a placut si mi-a ramas in minte nu doar prin ilaritatea ce-o provoca, cat prin substraturile metafizice ce mi se pare ca le contine. Imi imaginez ca la sfarsitul lumii Dumnezeu va scoate capul din nisip si va intreba timid: M-a cautat cineva? Imi imaginez o disperare moderna a carui intuneric nu poate deborda decat in lumina unei asemenea interogatii. Imi imaginez un urlet al iluziei din noi turtind adevarul statistic ca nimeni nu ne asculta si nimeni nu ne cauta. Daca ne nastem singuri si murim singuri, viata ar trebui sa fie intervalul in care cineva ne cauta, cineva curbeaza universul pentru a ne gasi, pentru a ne oferi un sens. Cineva care ma cauta imi ofera un nume si-mi amineste un zambet ce-l port in mine.
In fine, in acea seara in Tra la la, am vomitat, am purtat cravata lui Radu si am mers cu el la Mc Donald’s in Romana ca sa mancam si sa intrebam si acolo daca ne-a cautat cineva. Apoi in Everest unde am stat la discutii si am nedumerit o fata ce lucra acolo cu informatia ca aseara am impuscat pe cineva.
Una peste alta, incep sa-mi revin. Nu stiu de unde, nu stiu unde, insa e singura cale onorabila. Doresc doar sa-mi transform greselile trecutului in semne de circulatie pe un drum decent pe care chipurile ma straduiesc sa incerc sa pasesc acum.

Incep prin a-mi exporta revolta fata de articolul lui H.R. Patapievici din numarul din februarie a revistei Idei in dialog. Popularitatea culturii inalte:un deces profetic se cheama articolul si esenta sa o constitie o scurta meditatie asupra Barometrului de consum cultural 2005 (un sondaj ce a avut ca intentie radiografia consumului cultural la nivel de infrastructura si comportament). Indicii barometrului nu sunt tocmai flatanti pentru o natiune obisnuita cu un minorat cultural general ce-si gaseste compensatia intr-o generatie de aur (Eliade, Ionesco, Cioran) si numarul olimpicilor internationali.

In genere, romanii, desi poarta traditia auto-lamentarii, au totusi o parere buna despre spiritul propriu: suntem un popor inteligent, cult (un sfert cunoastem limba franceza), avem olimpici gramada si certitudinea ca vom putea deveni vizibili pe scena culturala internationala (exista precedente in cateva domenii majore).

Pe scurt, rezultatele concrete ale sondajului (decembrie 2005) ar fi urmatoarele: 74% din romani nu au fost niciodata la cinematograf, 76% nu au vazut niciodata un teatru din interior, iar 45% nu au fost niciodata intr-un muzeu. Primul semn de intrebare/uimire ar fi ciudatenia socio-culturala prin care muzeul este mai “accesat” decat un cinematograf (ce se incadreaza intr-o infrastructura mai “populara”). 1 din 10 cetateni nu are nici o carte in casa, 9% nu au putut numi nici un scriitor roman. Din personalitatile culturale autohtone, Mihai Eminescu a fost recunoscut de 19% dintre cei chestionati, Nicolae Grigorescu de catre 38% (mai mult ca poetul national!) si, surpriza, Sergiu Nicolaescu pare a fi cea mai notorie personalitate culturala – 50% din populatie il stie. Trebuie sa opresti cinci oameni pe strada ca sa auzi numele lui Eminescu si este nevoie doar de doi indivizi pentru a afla cine este Sergiu Nicolaescu.

Domnul Patapievici nu si-a obosit suspiciunea asupra acestui sondaj si nu l-a interesat atat faptul ca suntem o natie de ignoranti, cat mecanismul care a putut produce sistematic aceasta ignoranta generala: la un nivel macro, accentul trebuie mutat de la indivizi la institutii ce au in fata un tip uman (inca nedefinit) ce emuleaza mai mult cu Vali Vijelie decat cu Mircea Eliade.

Daca acest fapt este o realitate, atunci concluzia falimentului programului de educare a maselor in spiritul culturii umaniste traditionale (model francez) pare din plin legitimata. Presupozitia (gresita) a acesi idei este faptul ca educatia a fost dintotdeauna monopolul institutiilor abilitate care au monopolizat canalele de culturalizare a maselor. A doua presupozitie gresita este dihotomia cultura inalta-cultural de masa aplicabila intr-un spatiu in care chiar si in timpul comunismului, educatia individului nu putea face abstractie de fondul popular in care a crescut intreaga Europa. Un sondaj sociologic din anii ’50 revela faptul ca majoritatea francezilor din mediul rural poseda o mentalitate medievala, pre-moderna, aceasta “clasa” nefiind deloc contemporana cu celelalte paliere sociale (mediu urban, clasa medie). Niciodata, niciunde (oricat de totalitar ar fi fost un regim) educatia unei natiuni nu a depins in totalitate de institutiile abilitate si canonul exportat de acestea). Intotdeauna a existat o contra-cultura care a creat alternative, care a setat mode culturale si a configurat prejudecati.

Intr-adevar, invatamantul clasic se trezeste in fata unui individ necunoscut configurat dupa alte angoase si idealuri decat omul clasic (cel care credea in autonomia ratiunii, de exemplu), iar acest lucru dovedeste faptul ca […] contra-cultura si-a pus amprenta pe chipul spiritual al omului din pragul mileniului III. Cultura oficiala nu mai este contemporana cu omul actual: de la filmele de la mijlocul anilor ’90 in care tatal alb era oripilat de muzica hip hop ascultata de fiul sau pana la fenomenul manelelor ce au avut forta de a deveni iritant de vizibile in ciuda tuturor piedicilor culturale, legislative (manelele sunt considerate a fi daunatoare nu prin pervertirea unor gusturi culturale, ci prin deranjanta lor vizibilitate ce a devenit monopol in lipsa unei contraponderi).

Ceea ce domnul Patapievici omite a spune este faptul ca nu exista un faliment al programuilui clasic de educare pentru ca nici nu a existat nici un succes al sau. Invatamantul clasic a rezistat cum a rezistat si comunismul: nefiind aplicat la toate consecintele sale si permitand existenta unor canale alternative.

Ultima idee (mareata) cu care domnul Patapievici isi inchete articolul este avangarda rasturnata in care s-ar situa Romania : inlocuirea idealului clasic cu idealul divertismentului dintr-o societate in plin proces de globalizare, fapt ce proiecteaza un viitor opac, ignorant intr-o lume relativista imbibata de “obscurantismul feminist si/sau multi-culturalist”. Noi suntem deja ceea ce lumea intreaga va deveni in deceniile ce vor veni: ignoranti.

In mod evident nu a existat nici o inlocuire a idealului clasic cu cel al divertismentului in anii ’60. Dimpotriva, anii ’60 a fost punctul de pornire a implinirii unor idealuri clasice prin depasirea mecanismelor clasice, in mod paradoxal, renasterea acelor ani (analizata de Eliade, Toffler) evidentiata un proces practic de eficientizare a unor resurse culturale tinute in frau de un establishment desuet. Ceea ce se numeste divertisment este una din formele de exprimare a unui contra-curent caruia cultura oficiala i-a pierdut sensul. Manelele, telenovele, sportul se inscriu in aceleasi scenarii mitologice in care se inscriau horele, basmele si intrecerile la cosit din satele romanesti.

Relativismul postmodern poarta mesajul falimentului unei culturi moderne europocentriste ce a creat prin ignoranta sa premisele terorismului si ciocnirii civilizatiilor. Daca eu nu pot intelege la nivel minim un musulman, nu este vina unei neasimilarii culturii oficiale moderne, ci dimpotriva. Ingustimea cu care modernitatea occidentala si-a privit alteritatile culturale este vinovata de multe probleme ce acum le punem in spatele ignorantei si globalizarii semnificata ca omogenizare (de fapt, ar fi doar o omogenizare la nivel procedural).

Demersul interpretativ a domnului Patapievici ilustrand “esecul si inapoierea noastra” se loveste de popularitatea cartilor sale ce ar trebui sau nu sa-i anuleze diagnosticul. Daca intr-o cultura inapoiata ca a noastra, cartile domnului Pataipevici sunt atat de populare, ce insemna acest lucru? Ii valideaza sau nu concluziile (cumva cinice)? Intr-o lume in care cartile lui Stephen Hawking despre univers se vand mai bine decat cele ale Madonnei despre sex, in care cultura a devenit o obligatie economica si militara, intr-o lume in care ne izbim din ce in ce mai des si pregnant de alteritati culturale, unde este ignoranta generala despre care vorbiti, domnule Patapievici?

P.S.: As fi interesat cum interpreteaza un reprezentant al culturii inalte (concept folosit anacronic in articolul cu pricina) urmatoarele versuri (cantate de un negru) din ultima melodie a Shakirei:
I never really knew that she could dance like this
He makes a man wants to speak Spanish.
Como se llama, bonita, mi casa, su casa
Shakira, Shakira.

Insemnarea de azi e prima dintr-o serie ce va incerca sa radiografieze trei situatii-stimuli cu care o natiune, o cultura s-a confruntat (si inca se confrunta): Catedrala Mantuirii Neamului, MISA si manelele. Presupozitia proprie din spatele acesui demers este ideea simpla ca modul de reactie a unei comunitati fata de un stimul poate crea premisele conturarii unui portret. Asadar, astazi este randul catedralei.

In organizarea administrativa a Patriarhiei Romane se afla (ca o expresie induiosatoare a candorii unei institutii) si un departament ce contine Compartimentul Catedrala Mantuirii Neamului care ar sugera dorinta BOR de a materializa acest minunat proiect. Se pare ca ideea construirii unei catedrale inchinate eroilor care s-au jertfit pentru credinta si unitatea neamului si independentei de stat a Romaniei a incoltit undeva dupa razboiul de la 1877-78. Proiectul a tot taraganat an de an, insa ideea a fost din nou propusa de primul nostru patriarh, Miron Cristea, in deceniul al treilea al secolului trecut (ce dorea catedrala in Parcul Carol).

In mod evident, amplasarea a starnit aprige dezbateri si polemici in presa vremii, memorii de la arhitecti, ingineri, profesori si tot tacamul. In mod evident, nu s-a facut nimic concret, insa a contat ideea in sine care a fost reluata si dupa 1989. S-a infiintat o comisie, Teoctist a inceput sa faca lobby bisericesc (un fel de joc in care se sare mult intr-un picior intr-un perimetru delimitat cu creta) si in 1999-2002 au fost chiar doua incercari destul de nereusite (uimitor!) dublate de concursuri de proiecte pentru catedrala ce urma sa fie amplasata undeva in Piata Unirii si axul Bulevardului Unirii. In 2003. printr-o hotarare de guvern se ofera BOR 5 ha pe platoul central din Parcul Carol.

Pentru punerea in aplicare a prevederilor acestei hotarari de guvern, Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist a convocat la Patriarhie, in ziua de 6 mai 2003, Consiliul National Bisericesc si Comisia consultativa pentru construirea Catedralei Mantuirii Neamului, care au luat act cu satisfactie de trecerea in administrarea Bisericii a platoului central din Parcul Carol – asfel s-a reflectat evenimentul prin filtrul oficial al BOR.
In mod evident, lucrurile au trenat, iar o stire recenta spune despre un teren de 110.000 mp atribuit Patriarhiei inclus in curtea Casei Poporului. Si tot asa…

De ce m-ar interesa aceasta chestiune palpitanta cu iz de telenovela prin care Biserica Ortodoxa Romana incearca sa-si brandizeze o mascota? Pentru ca dintotdeauna m-a fascinat procesul simbolic de periferizare a semnificatiei intr-o mascota. Exista in mascota un mecanism tragic de pierdere a sensului care induioseaza. Faima unei mascote este invers proportionala cu calitatea jocului unei echipe. Cand o iubire devine opaca, partenerii o castreaza simbolic intr-o mascota ce strange chircita ramasitile simbolice ale iubirii lor pierdute. Mascotele sunt exportate intr-o comunitate atunci cand liantul ei a ruginit si este nevoie de un simulacru de coeziune intre membrii sai. Astfel, revenind, mascota Catedralei Mantuirii Neamului vorbeste deschis despre fragilitatea religioasa si culturala a unei natiuni. E mesajul unui antrenor catre o echipa demoralizata care a jucam prost chiar si atunci cand era motivata.

Daca-mi imaginez aceasta mascota ca un urs imens de plus imbracat in trei randuri de piei voi descoperi trei nivele de semnificatie ale acestui fenomen:

i. proiectul CMN este expresia practica a unei clase politice in goana dupa capital electoral. De vreme ce majoritatea sufocanta a populatiei este ortodoxa este de bun simt concluzia ca acest proiect va fi primit “cu bucurie crestineasca de intreaga suflare ortodoxa romaneasca”. A manipula politic energiile religioase ale unui popor nu este o chestie inovatoare, ci se practica de milenii intregi.

ii. nazbatia CMN exprima criza de legitimitate a unei Biserici Ortodoxe Romane in deriva ei la periferia unei scenei spirituale unde a fost aproape dintotdeauna. Biserica Ortodoxa nu a creat nici o revolutie culturala, nu a schimbat nici o paradigma, ba dimpotriva. Avem de-a face cu o biserica sfasiata intre orgolii de Constantinopol, Moscova, Bucuresti, Atena etc., in permanenta haituita de provincialismul ei si fantomele unei perioade comuniste suportata admirabil. In cadrul si mai mic al BOR gasim aceleasi mici frustrari si ranchiune a unei institutii marginalizate de la marea batalie culturala a mileniului III. Mesajul CMN in aceasta caz ar fi: noi jucam prost, spectatori avem din ce in ce mai putin, poate o mascota a echipei ne va salva de la retrogradarea istorica in care oricum ne aflam.

iii. in fine, grozavia CMN semnifica o fragilitate istorica pe care cu totii o simtim, insa nu gasim decat mijloace ridicole de a surmonta aceasta situatie. Imputinarea simbolurilor nationale, scaderea popularitatii sarbatorilor nationale si vibrarea din ce in ce mai fada la evenimente nationale (competitii sportive, chestiuni politice etc) tradeaza starea unei comunitati simbolice (aceasta este natiunea) fata in fata cu propria identitate sparta in oglinda inceputului mileniului III.

Deriva simbolurilor colective si recurgerea din ce in ce mai ridicol-insistenta la un trecut glorios in mod prabusit sunt semnele unei fragilitati culturale ce nu o avem de azi de ieri: am simtit-o in secolul XIX, am simtit-o in perioda interbelica, am simtit-o in epoca comunista si o simtim si acum. Nu e vorba doar de decalajul istoric fata de o lume ce si-a amplasat scena principala in alta parte, ci de gestionarea acestui decalaj ce ar fi trebuit sa ne faca sa mancam pamantul (expresie sportiva). Dostoievski spunea ca saracia merita compasiune, insa a te complace in mizerie este de netolerat. Pe acelasi plan, o natiune ce-si simte minoratul (semn bun) si-si exporta mascote (semn rau), isi merita pe deplin soarta (insasi expresia “a-si merita soarta” are un gust amar si batranesc).
In concluzie, inchei cu o simpla observatie bazata pe experienta si teorie: nu a existat niciodata nici un bolnav care sa se fi vindecat prin infuzie de acadele.

Pe de altă parte, nu te poţi opri să nu observi că se mănâncă mult rahat pe blogurile noului mileniu. Partea rea este că fiecare-l mănâncă în propria farfurie şi-n propria celulă. E înghiţitură lamentării, e lipsa de ecou a unor gânduri cu pene, e jegul unei vieţi care-a devenit provincială faţă de propriul destin, e felaţie oferită neselectiv. E un rahatul care miroase doar la tine-n sufragerie şi nu are curajul să se erijeze la înălţimea unui semnal de alarmă. Continue reading →