Cum am promis, am revenit saptamana aceasta. Cum nu am promis, deocamdata nu voi scrie despre MISA si manele, ci doresc sa-mi initiez noua forma a blogului meu, in alta locatie si sub un alt foarte extraordinar look.
“Am fost si eu in Tra la la” pentru mine a fost un palid remix dupa Et in Arcadia ego! Nu am cunoscut multi oameni noi, cu cineva ne-am intalnit pe drum, altcineva m-a fotografiat si altsicineva mi-a dat cartea de vizita. In rest, m-am miscat pe aceeasi orbita. Pe aceasta orbita replica serii a fost scoasa de Radu: M-a cautat cineva? si adaptata de ceilalti: M-a rugat jolly sa te intreb daca l-a cautat cineva, ma duc pana la baie, daca ma cauta cineva… etc. Mi-a placut si mi-a ramas in minte nu doar prin ilaritatea ce-o provoca, cat prin substraturile metafizice ce mi se pare ca le contine. Imi imaginez ca la sfarsitul lumii Dumnezeu va scoate capul din nisip si va intreba timid: M-a cautat cineva? Imi imaginez o disperare moderna a carui intuneric nu poate deborda decat in lumina unei asemenea interogatii. Imi imaginez un urlet al iluziei din noi turtind adevarul statistic ca nimeni nu ne asculta si nimeni nu ne cauta. Daca ne nastem singuri si murim singuri, viata ar trebui sa fie intervalul in care cineva ne cauta, cineva curbeaza universul pentru a ne gasi, pentru a ne oferi un sens. Cineva care ma cauta imi ofera un nume si-mi amineste un zambet ce-l port in mine.
In fine, in acea seara in Tra la la, am vomitat, am purtat cravata lui Radu si am mers cu el la Mc Donald’s in Romana ca sa mancam si sa intrebam si acolo daca ne-a cautat cineva. Apoi in Everest unde am stat la discutii si am nedumerit o fata ce lucra acolo cu informatia ca aseara am impuscat pe cineva.
Una peste alta, incep sa-mi revin. Nu stiu de unde, nu stiu unde, insa e singura cale onorabila. Doresc doar sa-mi transform greselile trecutului in semne de circulatie pe un drum decent pe care chipurile ma straduiesc sa incerc sa pasesc acum.