Prin anii ’80, când intrai pe strada Libertăţii aveai impresia unui loc de basm. Fiecare rond era plin cu flori, fiecare rond avea culoarea sa proprie, iar tabloul acestui concert de culoare nu pot decât să mi-l imaginez.
În amintirile mele de la începutul anilor ’90, florile au fost încet încet înlocuite cu iarba, iar în unele locuri iarba a facut loc pământului călcat în picioare.

Dacă până în ’89 mai vedeai acea maşină mică verde cu care lucrătorii publici udau florile şi ingrijeau rondurile, în anii ce-au urmat acest obicei s-a pierdut. Dacă până în ’89, fiecare familie era obligată la intervale regulate să-şi facă curăţenie în faţa curţii, să smulgă buruienile şi smocurile de iarbă care apăreau între borduri şi pe lângă gard, mai târziu acest obicei s-a pierdut.
În ambele cazuri, retragerea unei administraţii, încetarea unor obligaţii impuse de la centru n-a primit drept răspuns decât lipsa unor iniţiative civice. Dacă nu te pune nimeni, de ce să sa sesizezi tu insuţi aiurea? Dacă nimeni nu se îngrijeste de spaţiul din faţa curţii, de ce să o faci tu uimindu-ţi vecinii în mod gratuit?

Au trecut mai mult de zece ani ca să văd pe stradă mutându-se câteva familii tinere, ca să văd primii copaci plantaţi din proprie iniţiativă în faţa curţii, ca să văd primele coşuri de gunoi, ca să văd primele semne că responsabilitatea cetăţenească se extinde dincolo de gardul proprietăţii tale.

Impresia mea este că primii zece ani dupa evenimentele din ’89 au fost martorii degradării capitalului social pe care cel putin aparent si procedural o administraţie centralizată îl menţinea. Aceea atmosferă degradantă a tranzitiei, inflaţia gapolantă, gradul ridicat de insecuritate socială, sporirea infracţionalităţii, scăderea calităţii învăţământului au fost indicii siguri ai unui regres generalizat. Guvernele de atunci au diagnosticat situaţia la un nivel generic extrem de jenant: scăderea autorităţii statului, criză instituţională.

A fost necesară venirea anilor 2000, intrarea acelor tineri (care în ’89 aveau 20-25 de ani) în sectorul privat, în învăţământ şi sănătate, pentru un motor economic şi social sa dea primele semne ale redresării unei comunităţi. Rezumând în acest mod abrupt un tablou, am câştigat convingerea (deşi creşterea economică s-a distribuit nesănătos) că o dată demarat un trend bun al lucrurilor, e nevoie de complicate si elaborate maşinaţiuni administrative şi politice (pe care sper că România nu şi le va mai permite în viitor), ca să mai poti deturna energiile unei comunităţi.
Deşi revigoarea unui capital social este încă firavă în acest moment, idei şi semne de genul ăsta îmi dau iluzia că nu toate lucrurile miros urât pe aceste meleaguri. Ştiu ca nu avem o cultură a voluntariatului, însă ce ziceţi, ne băgăm? Nu neapărat în cazul ăsta cu pădurea Băneasa, ci oriunde.

Suntem un medium al culturii. O gazdă.
Unii încă mai cred că-şi conduc propria viaţă.
Noi suntem cei posedaţi.
Cu toţii bântuim şi suntem bântuiţi.
Întotdeauna prin noi işi duce viaţa ceva străin. Întreaga noastră viaţă este vehiculul a ceva care trebuie sa vină pe lume.
Un spirit malefic. O teorie. O campanie de marketing. O strategie politică. O doctrină religioasă.

– Eşti încă tânără, Rhonda, zice. Trebuie să-ţi reiei studiile şi să transformi durerea asta în bani.

Cel mai bun mod de a-ţi irosi viaţa e să iei notiţe. Cel mai uşor mod de a evita sa trăieşti e să te mulţumesti să observi. Să cauţi detaliile. Să relatezi. Să nu te implici.
Cîntec de leagăn – Chuck Palahniuk

Ieri, în timp ce eram pe o creastă subcarpatică din împrejurimile Moinestiului, mă gândeam la istoria din spatele expresiei te mănâncă-n fund. Cum a ajuns fundul ce are nevoie de un scărpinat să reprezinte propulsorul unor actiuni imprudente sau să ilustreze dorinţa nestăvilită de-a a comite o faptă iresponsabilă ce nu se încadrează în media acţiunilor normale pe care comunitatea ţi le-ar recomanda?

Ieri mi-am agăţat aparatul foto de gât şi-am pierdut jumatate de zi străbătând singur locuri si dealuri nevăzute de ani de zile. Dintr-o dorinţă turistico-afectivă de-a contabiliza schimbările şi permanenţele.
Am avut timpul şi dispoziţia pentru rememorări şi câteva poze. Dincolo de defrişările brutale şi SUV-urile cu care angajaţii Petrom străbat drumurile forestiere către parcurile si sondele izolate, lucrurile au rămas la fel.
Am pus toate pozele aici: Moinesti02

Toata pozele sunt aici. Toate linkurile participantilor pot fi gasite la gramo. Mi-a placut, a fost fun, mai vreau.

Cred ca am ajuns fix la 21:00 cu Andrei, Ioana si Dragos si n-am apucat coada mare care cica s-ar fi format in orele care au urmat.

Pe scurt, ar fi:
– locatie buna, sute de bloggeri, muzica buna, zeci de laptopuri, camere de luat vederi, aparate foto
– tricouri de la organizatori, tricouri si bonuri de consumatie de la pidjin.net
– Bobby era cu o carja si insotit de o domnisoara frumoasa. Dupa ce isi rezolva problemele cu piciorul, ar trebui sa liciteze carja aia
– am cunoscut fugitiv pe Vladimir Oane (il gasisem pe net cautand bloggeri romani ce au calatorit in Viena) si Fusu. Fusu e un tip ciudat. Are un tip de fizionomie ce emana calmul acela samanic central-siberian, totul combinat cu o intelepciune semi-vicleana moldoveneasca.
– am reusit sa vars vreo doua beri confirmandu-mi imaginea de neindemanatic.
– am dat un interviu exclusiv pentru Cristealizari care, de asemenea, a fi transmis live evenimentul de aseara.
– am avut onoarea sa-i vad Ionucai noul look.
– multi bloggeri vechi: alde Buddha, Greger, Marie Jeanne, Alexandra si altii pe care din economie de caractere, de timp de caseta, ii omit in mod reluctant.
– n-am inteles de ce Gramo-boy se uita la mine si zambea complice ca si cum imi deconstruise cine stie ce intentie ascunsa de mine si totusi evidenta-n ochii mei.
– placut de Diana Dragomir in timp ce ea rusinata imi evita privirea de vanator.
– m-am revazut cu Simona fix dupa un an, mi-a placut tatuajul lui zeeny
– n-am inteles ce-a vrut Dacian de la mine toata seara sau toata seara de la mine sau de la seara toata mine. Genul ala de situatie, in care celalalt vorbeste, tu abia il auzi si zambesti, dai din cap, da, da, asa e, mi s-a intamplat si mie.
– Darius a luat pe merit crema premiilor si-a suportat cu stoicism glumele moderatorului cu privire la asocierea sa blogsferica cu Nastase. O pustoaica buna, naiva si saraca cu duhul, părând studenta la ceva (probabil vreo fana obisnuita de-a lui) il urmarea indeaproape.
– desigur, am apreciat aparitia Dianei.
– revazut Sorin Tudor, aflat ca suntem contemporani aceluiasi cartier.
– nu stiu de ce simt nevoia (pur masculina, de altfel) sa-l imbratisez pe nihasa, project manager la invita.ro
– n-am vazut pe Subiectiv, pe Andressa.
– multi oameni faini, putini oameni mai putini faini.

Dezamagirea serii, si punctez retoric aceasta dezamagire scotand liniuta de la inceputul acestei fraze, a constituit-o in mod detasat (parca ar fi dorit sa castige un concurs) Gogu Kaizer. A aparut tarziu la eveniment, a rupt lanturile solidaritatii masculine pe care toti o subintelegem, nu-i asa, si m-a facut (stricandu-mi planul de atac) aburitor de fata cu Diana Tusa, in timp ce un amic de-al lui filma toata scena.

La final, in timp ce ieseam, ne-a oprit un tip necunoscut si ne-a impartasit in cel mai empatic mod regretul ca plecam. Am sa arunc o privire mai atenta pe acea carte de vizita.

Overheard:
– Hi-Q e o formatie, nu-i asa?
– (in timp ce plecam) In ce club va duceti?
– (nemultumirea cuiva in timp ce se strigau castigatorii la nu stiu ce categorie) Pentru asta au murit tinerii la Revolutie?
– (cineva care tocmai se asezase langa noi) Si cum, asta e tot?

Astfel, mi-a placut evenimentul (cu largi ramificatii filozofice si sociale in comunitatea bloggerilor) si felicitari organizatorilor!