Author Archives: Adrian Ciubotaru

Ţiganii: îi vedem, dar nu-i întâlnim

Duminicile în parcuri trădează destul de interesant situaţia demografică şi dinamica socială a ţiganilor.
Herăstrău. Fum, mici, parc de distracţii, ţipete, kitsch vestimentar, telefoane răsunând a manele, senzaţie de cartier.
Cismigiu. Baloane, ţipete, grupuri, adolescenţi minoritari cu ochelari de soare gen Morandi.

Familii intregi, Mercedesuri negre, capi de familie mustăciosi, plozi îmbrăcaţi pitoresc, sedinţe foto familiale. Pe un colţ de alee, pe o bancă, lângă fântăna arteziană.

Uite-i în pline activităţi de recreaţie. Uite-i ieşind în centru, în parcuri, cu maşinile, cu tramvaiele. Uite-i vânzând vată de zahăr şi uite-i cumpărând vată de zahăr.
Nu sunt mulţi ca demografie, însă reuşesc sa fie mulţi în percepţia noastră.

Inchiriază bărci, însă nu-i vezi pe role. Au telefoane de ultimă generaţie, însă nu vezi nici unul cu un aparat foto.
Nu prea vezi ţigani cu skateboard sau bicicleta.
Nu vezi tigani participând la concursuri foto şi nu prea vezi rockoteci pline de ţigani.
Joacă bine fotbal, însă câţi ţigani jucând baschet aţi văzut?

Mă întreb dacă se poate face o legătură cu numărul hocheiştilor negri în NHL sau a piloţilor de culoare participând la NASCAR?
Nu mă gândesc la rasism, ci la anumite pârghii socio-culturale deţinute de o majoritate prin care o minoritate poate fi predestinată unui anumit stil de convieţuire, unor anumite predispoziţii la nivel de grup.

0-1294 0-1293 0-1144 0-1082

Merge greu, dar trebuie sa meargă

Merge greu – dar trebuie să meargă. Eforturi neînchipuite – pentru mine, care scriam atât de uşor – ca să închei o pagină, două pe zi. Mă întreb dacă puterea mea de creaţie nu e sleită de atâtea abuzuri, şi mai ales de neurastenia care mă încearcă de vreo câteva luni. (29 noeimbrie 1941)

Mircea Eliade – Jurnal Portughez

În patru ore ţi poate decide viaţa în trei direcţii

Parcul Copou

În clasa a VIII-a, dupa un vis frumos de câteva zile (sau săptămâni?) trăit alături de o fată care-mi întruchipa toate visele de atunci, într-o dimineaţă m-am trezit prost şi am rupt vraja. Am fost atât de laş încât am anunţat-o printr-un prieten, iar când am aflat că vine să mă caute acasă, am fugit pe nişte coclauri.
Într-un final m-a găsit şi încă mai văd acea imagine cu ea venind pe cărare, întrebându-mă cu lacrimi in ochi “cu ce ţi-am greşit?”

A fost mai dureros decât orice ce trăisem eu atunci. Nu-mi greşise cu nimic, însă ceva din mine mă tragea să fug de acea poveste frumoasă şi intensă.
Ceva din mine îşi dorea o disponibilitate, ceva din mine îşi dorea o inconştienţă, ceva din mine îşi dorea o fugă.

În lunile ce-au urmat, m-am îndepărtat de toţi prietenii de atunci, fata a suferit un timp, şi-a povestit drama într-o revistă la modă pe atunci şi într-un final a găsit un super băiat.

Povestea de mai sus e doar un preludiu la rândurile ce urmează. Am ideea că viaţa este cel mai bun pedagog, că ceea ce trăieşti tu însuţi la un moment dat poate da măsura chipului tău, iar când anumite tipare se repetă, înseamnă că undeva ai greşit.

De vreme ce viaţa este cel mai bun pedagog, când lucrurile încep să se repete, înseamnă că lecţia n-a fost învăţată. Că individul ce-a trecut prin (adică eu), a fost un idiot şi un inconştient.
Nu importă prin câte ai trecut, nu contează câte experienţe ai avut, contează ce ai învăţat din ele.
Contează ce-ai făcut tu cu ce-a făcut viaţa cu tine.

În acest post nu fac nici o aluzie la alte persoane şi alte situaţii, ci doar la mine însumi. Eu cu prostiile, dezechilibrele şi durerile mele şi am ales să scriu pentru că mi s-a părut mai uşor să nu scriu. Mi se pare mai greu să foloseşti scrisul ca un început de terapie şi am avut iluzia că nu mă feresc de lucrurile grele.

Sunt mai prost decât un animal. Animalul îşi este fidel propriului interes. Ghepardul aleargă, prinde gazela şi apoi nu mai mişcă nici un muschi în mod gratuit. Sprintul îl epuizează enorm, iar echilibrul caloric este o necesitate pe care si-o dozează în mod inteligent. Omul este singura fiinţa care îşi cheltuie energie în afara interesului propriu. Singura fiinţă care îşi trădează în mod constient (sau inconştient, funcţie de grila de valori) interesul. Care jonglează permanent cu instinctele sale de autoconservare.

Omul… e posibil să generalizez, e posibil să vorbesc de fapt despre mine, iar dacă inteligenţa este o chestiune de adaptare (dupa o definiţie behavoristă), atunci eu cu siguranţă sunt un tip idiot. Spun acest lucru pentru că-mi ştiu subteranele şi motivaţiile. Şi-mi permit să spun acest lucru pentru că nu judec pe nimeni atât de aspru cum mă judec pe mine.

Am avut o zi, apoi o seară şi acum când scriu, o noapte extrem de ciudată şi ar mai fi multe lucruri de zis, însă încă mai am prejudecata simţului ridicolului. Aş dori doar să mai spun că uneori cel mai mare păcat este să crezi că nu ai pe nimeni lângă tine.