E o idee destul de populară în rândul multor români că a-ţi face planuri conţine în sine ceva ridicol. Într-o lume fluidă în care în mod constant se fentează reguli, se construiesc scurtături şi se pune accent pe legendara isteţime de moment, în această lume, doar naivii îşi mai fac planuri.
La fel cum voluntariatul provoca amintirea muncii patriotice, a face planuri încă provoacă amintirea cincinalelor – cum o arată și acest comentariu.
Este aici ceva din nesiguranţa eternă a românilor, a trăirii sub vremi, a senzaţiei generalizate că oricâte planuri ne-am face, undeva cineva mai puternic le poate desface în ciuda voinţei noastre şi ne poate pune piedică destinului. De regulă, aflăm destul de târziu că pe lungul drum către propria neputinţă găsim doar cioburi ale propriului chip şi ale propriilor temeri.
Când totul e instabil, iar stabilitatea se reglează în alte părţi, ce rost mai are să te complici, nu-i aşa?
E nevoie totuși de o asumare de putere pentru a face planuri şi pentru asumarea un proiect. E nevoie de încredere în sine să contruieşti drumuri cum au făcut romanii (nu s-au gândit la inutilitatea lor de vreme ce – gândind româneşte – oricum barbarii le vor devasta) sau să contruieşti căi ferate în India cum au făcut englezii.
Dincolo de varianta românească, problema este mai largă decât atât. Sensul pe care îl acordăm propriei vieți este un act intim legat de dorința de proiecta în jur ordine și coerență. A pune fundația unei case, a întemeia o familie, o națiune sau un oraș sunt gesturi fondatoare care implică aceeași nevoie umană de a proiecta, de a ordona, de a cosmiza.
Nevoia de ordine este fundamentală pentru spiritul uman și orice scădere a ordinii din viața noastră provoacă reacții adverse care regăsesc în orice situație în care suferim. Un necaz, de exemplu, este o întâmplare care nu a fost integrată, care nu a fost ordonată în planul mai larg al propriei noastre vieți.
Când totul pare instabil, trebuie să te institui pe tine însuţi ca insulă de stabilitate.
Prin urmare, a face un plan este un act de încredere al spiritului uman în fața haosului care pândește la orice colț. În loc să inhibe, haosul ar trebui să provoace o atitudine care proiectează în jur sens și coerență.
Neputința de a risca un proiect este o lipsă de încredere atât în propriile tale forțe care traduce o atitudine vegetală în faţa vieţii. Este un risc pentru că indiferent dacă planul tău de ajunge pe Marte se va împlini sau nu, cel puţin această călătorie te poate duce pe Lună. Poate nu vei citi cele 200 de cărţi câte ţi-ai propus în acest an, însă pe acest drum poate vei reuşi să citeşti 100 de cărţi ceea ce este în sine o victorie.
E prima oara cand citesc ceva si ma simt incurajata sa-mi fac in continuare planuri. Frumos!
Respectul de sine ar trebui învățat în grădiniță, școală, liceu, facultate ș.a.m.d.; ar fi extraordinar de util acest curs. Ar fi util și pentru profesori.
Nu îi poți iubi sau ajuta pe ceilalți, dacă nu te respecți.
(a-ți, în loc de ați; în primul paragraf, rândul al doilea)
eleny, spor în noul an:)
typo, mersi, am corectat
Respectul de sine se învaţă numai în acelaşi timp cu respectul faţă de ceilalţi şi învăţarea asta are nevoie de respectul celorlalţi faţă de tine…
Da exact gandirea asta o am si eu
Ca imi propuin ceva si care deobicei e o tinta undeva SUS si chiar daca nu reusesc sa o implinesc 100% o fac 80% si oricum e o experienta/o realizare peste medie …
Numa asa progresezi …
Asa ajungi sa castigi bani seriosi sa atingi obiective care pt altii par SFuri …
Poate reusim anul asta sa aratam ca voluntariatul este altceva fata de munca patriotica.
2011 este Anul European al Voluntariatului si vor fi multe evenimente si oportunitati de voluntariat.
mda, apropo de patriotism, cincinale si heirupism si eu ma confrunt cu o problema: devalorizarea superlativelor. cand traduc un text din engleza in care trebuie sa proslavesc calitatile unei firme sau ale unui produs, trebuie neaparat sa ii dau o doza serioasa de modestie si moderatie. adica nu 5 tone la hectar….
“.. indiferent dacă planul tău de ajunge pe Marte se va împlini sau nu, cel puţin această călătorie te poate duce pe Lună” .. foarte frumos spus; uneori incerc sa explic oamenilor acest lucru si ei chiar nu pricep.